Totul a rămas la ea: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred că totul a rămas la ea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la mama, care evita privirea mea. Era o seară rece de noiembrie, iar în sufrageria noastră mică din Ploiești, tăcerea era mai apăsătoare ca niciodată. Pe masă, între două cești de ceai răcit, stăteau câteva fotografii vechi cu mine și fratele meu, Doru. Îmi simțeam inima strânsă ca într-o menghină.

Mama a oftat adânc și a spus încet:
— Așa a vrut el, Ilinca. Așa a scris în testament. Nu avem ce face.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „Așa a vrut el?” Doru nu ar fi făcut niciodată asta. Eram singura lui soră, am crescut împreună, ne-am împărțit copilăria între blocurile cenușii și vacanțele la bunici, la țară. Cum să mă lase pe dinafară?

— Nu cred! Nu cred că Doru ar fi vrut să nu-mi lase nimic! am strigat, iar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

Mama s-a ridicat încet și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu fotografiile și cu un gol imens în suflet. De când murise Doru, totul se schimbase. Soția lui, Mirela, nu mă mai suna deloc. Nici măcar la parastas nu m-a privit în ochi. Tot ce avusese Doru — apartamentul din București, mașina, chiar și colecția lui de discuri vechi — rămăsese la ea. Eu? Eu rămăsesem cu amintirile și cu un sentiment de neapartenență care mă sfâșia.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Mirela. Am sunat-o de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Într-un final, i-am scris un mesaj: „Aș vrea să vorbim despre lucrurile lui Doru. Poate putem păstra ceva din el împreună.” Răspunsul a venit sec, după două zile: „Totul e clarificat legal. Nu mai are rost.”

Am simțit că mă prăbușesc. Cum putea să fie atât de rece? Oare chiar nu însemnam nimic pentru ea? Pentru Doru?

Într-o seară, am mers la cimitir. Era frig și vântul bătea printre crucile albe. M-am așezat lângă mormântul lui Doru și am început să-i vorbesc ca pe vremuri:

— Ți-aduci aminte când ne jucam de-a v-ați ascunselea printre blocuri? Sau când ai spart geamul vecinului și ai dat vina pe mine? Mereu ai zis că suntem o echipă… De ce m-ai lăsat pe dinafară acum?

Lacrimile mi-au înghețat pe obraji. M-am ridicat greu și am plecat acasă cu pași mici, simțind că nu mai am niciun rost.

Zilele au trecut greu. Mama era tot mai tăcută, tata nu vorbea deloc despre Doru — parcă îi era teamă să nu deschidă o rană prea adâncă. Prietenii mei încercau să mă înveselească, dar nu reușeau decât să-mi amintească cât de singură mă simt.

Într-o duminică, la masă, tata a spus brusc:
— Poate ar trebui să mergi mai departe, Ilinca. Să nu te mai gândești la moștenire.

Am izbucnit:
— Nu e vorba doar de moștenire! E vorba că simt că nu mai fac parte din familia asta! Că tot ce am avut cu Doru s-a șters într-o clipă!

Mama a început să plângă în tăcere. Tata s-a ridicat și a ieșit pe balcon. Am rămas din nou singură cu durerea mea.

În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am gândit la toate momentele în care Doru fusese acolo pentru mine: când m-a apărat la școală, când mi-a adus flori la absolvire, când mi-a spus că sunt cea mai bună soră din lume. Cum putea să uite toate astea?

Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu avocatul familiei — unchiul meu Radu — care mi-a spus sec:
— Ilinca, testamentul e clar. Totul îi revine Mirelei. Nu ai ce face legal.

— Dar moral? am întrebat eu cu voce stinsă.

A dat din umeri:
— În România, familia se destramă ușor când e vorba de bani…

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să observ cum rudele mele evitau subiectul, cum prietenii îmi spuneau „las-o baltă”, cum lumea părea să creadă că banii sunt mai importanți decât legătura dintre frați.

Într-o zi, am primit o cutie mică prin poștă. Era de la Mirela. În ea era o fotografie cu mine și Doru de la nunta lor și un bilet: „Sper să-ți amintești de el cu drag.” Atât.

Am izbucnit în plâns. Atât meritam? O fotografie?

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, neputință. Am scris despre copilăria noastră, despre visele pe care le aveam împreună, despre cât de mult mă doare că am ajuns aici — o soră uitată, invizibilă pentru propria familie.

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns împreună mult timp.

— Știu că doare… Dar trebuie să găsești puterea să mergi mai departe, mi-a șoptit ea.

Dar cum poți merge mai departe când simți că nu mai ai nicio ancoră? Când tot ce ai iubit s-a risipit?

M-am întrebat mereu: oare cât valorează o familie atunci când banii devin mai importanți decât dragostea? Oare câți dintre noi au trecut prin asta și au rămas invizibili pentru cei dragi?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre ceea ce doare cu adevărat: nu pierderea banilor sau a lucrurilor materiale, ci pierderea legăturilor care ne făceau oameni.