Testamentul Mamei: Povara unui Secret Nespus

— Nu pot să cred, Maria! Cum să nu fiu trecut în testament? Cum?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Sora mea, Maria, stătea cu ochii în pământ, strângând cana între palmele tremurânde. Era o dimineață de sâmbătă, iar liniștea casei noastre bătrânești fusese sfâșiată de o hârtie găsită întâmplător, ascunsă între cărțile vechi ale mamei.

Nu căutam nimic special. Voiam doar să găsesc albumul cu poze din copilărie, să-mi amintesc de vremurile când eram toți împreună. Dar acolo, printre filele îngălbenite, am dat peste testamentul mamei. Am citit de două ori, apoi de trei ori. Numele meu nu era nicăieri. Totul mergea la Maria și la fratele nostru mai mic, Vlad.

— Poate e o greșeală, am murmurat. Poate a uitat să-l schimbe…

Maria a ridicat privirea spre mine, ochii ei umezi trădând o vinovăție pe care nu o înțelegeam încă.

— Nu știu ce să zic, Sorin. Mama… era mereu atât de atentă la detalii. Nu cred că ar fi uitat.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum tot ce credeam despre familie se destramă sub mine. Am crescut într-o casă unde dragostea era tăcută, dar prezentă: mama ne făcea plăcinte cu mere duminica, ne citea povești seara și ne mângâia frunțile când aveam febră. Nu am simțit niciodată că aș fi mai puțin iubit decât ceilalți.

— Ți-a spus vreodată ceva? Te-a lăsat să înțelegi că… poate nu sunt copilul ei preferat?

Maria a dat din cap încet.

— Nu, niciodată. Dar știi cum era mama… uneori părea că ascunde ceva. Ți-ai amintit vreodată de scrisoarea aceea pe care a primit-o când aveai tu vreo doisprezece ani? A plâns toată noaptea după ce a citit-o.

Am simțit un nod în gât. Îmi aminteam vag: o scrisoare cu timbru străin, pe care mama a ascuns-o repede în sertar când am intrat în cameră. Atunci nu am dat importanță.

— Crezi că are legătură cu asta?

Maria a ridicat din umeri.

— Poate. Sau poate… poate e ceva ce nu vom ști niciodată.

Am petrecut ziua aceea ca un străin în propria casă. Vlad a venit pe seară, vesel ca întotdeauna, cu glume și planuri pentru weekend. Nu știa nimic. L-am privit cum râde cu Maria și m-am întrebat dacă și el ar fi simțit la fel ca mine dacă ar fi fost în locul meu.

Noaptea, nu am putut dormi. M-am plimbat prin casă, atingând pereții vechi, pozele de pe rafturi, fiecare colțișor care păstra amintiri cu mama. M-am întrebat dacă dragostea ei pentru mine fusese reală sau doar o obligație. Dacă greșisem eu cu ceva sau dacă pur și simplu nu eram destul.

A doua zi am decis să vorbesc cu mătușa Ileana, sora mamei. Era singura care ar fi putut ști adevărul.

— Sorin, dragul meu… știam că într-o zi o să mă întrebi, mi-a spus ea oftând adânc.

Am simțit cum inima mi se strânge.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu sunt trecut în testament?

Mătușa Ileana a tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Mama ta te-a iubit enorm. Dar… înainte să te naști tu, a trecut printr-o perioadă foarte grea. Tatăl tău a plecat pentru câteva luni la muncă în Germania și… mama ta s-a simțit foarte singură. A primit ajutor de la un vecin, domnul Petrescu. Era un om bun, dar… lumea vorbea mult atunci.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Ce vrei să spui?

— Nu știu sigur, dar mama ta mereu s-a temut că tatăl tău nu te va accepta dacă ar afla că poate nu ești copilul lui biologic. Poate de asta a vrut să evite conflicte după moartea ei…

Am plecat de la mătușa Ileana cu sufletul sfâșiat între furie și tristețe. Toată viața mea fusese construită pe o minciună? Sau poate pe jumătăți de adevăruri spuse din iubire și teamă?

Câteva zile nu am vorbit cu nimeni. Maria m-a sunat de zeci de ori, Vlad mi-a trimis mesaje cu glume proaste ca să mă facă să râd. Dar eu nu puteam decât să mă gândesc la mama: la ochii ei blânzi, la mâinile ei muncite, la felul în care mă privea când credea că nu o văd.

Într-o seară am găsit curajul să merg la cimitir. Am stat lângă mormântul ei și am vorbit cu ea ca atunci când eram copil:

— Mamă… dacă ai făcut asta ca să mă protejezi, te iert. Dar dacă ai făcut-o pentru că nu m-ai iubit destul… atunci nu știu dacă pot trece peste asta vreodată.

Vântul bătea ușor printre cruci și mi s-a părut că aud șoapta ei: „Te-am iubit mereu, Sorin.”

M-am întors acasă cu sufletul puțin mai ușor. Am decis să vorbesc deschis cu Maria și Vlad despre tot ce aflasem. Am plâns împreună, ne-am certat și ne-am împăcat. Am hotărât să împărțim totul egal, indiferent de ce scria pe hârtie.

Dar rana rămâne acolo, ca o cicatrice invizibilă. Mă întreb uneori dacă adevărul ne eliberează sau doar ne rănește mai tare.

Oare câți dintre noi trăim vieți întregi fără să știm cine suntem cu adevărat? Și cât de mult contează sângele față de iubirea pe care o primim?