„Taci, Maria, acum vorbesc adulții”: Povestea mea în umbra familiei mele românești

— Maria, nu mai insista, lasă-i pe adulți să vorbească!
Vocea tatălui meu răsună și acum în mintea mea, la fel de tăioasă ca atunci când aveam doar opt ani și încercam să spun ce simt. Eram la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești, cu miros de ciorbă și pâine caldă, iar eu încercam să le spun părinților că fratele meu, Vlad, mă necăjește la școală. Dar nimeni nu m-a ascultat. Mama a oftat, s-a ridicat să mai pună niște ceai, iar tata a continuat să discute cu unchiul Ion despre politică, ignorându-mă complet.

Așa a început totul. Ani la rând am fost fata care adună farfuriile după masă, care șterge lacrimile surorii mai mici, Ioana, când părinții se ceartă, care îi aduce tatălui pastilele pentru tensiune și mamei paharul cu apă când plânge în baie. Dar niciodată nu eram întrebată ce simt eu. Niciodată nu era loc pentru vocea mea.

În liceu, lucrurile s-au agravat. Vlad era mereu în centrul atenției – olimpic la matematică, premiat la concursuri, mândria familiei. Eu? Eu eram „Maria, fata cuminte”, cea care nu deranjează, care nu iese în evidență. Când am luat premiul doi la un concurs de literatură, tata a zis doar: „Bravo, dar să vezi ce-a făcut Vlad!”

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și casa mirosea a cozonac, am avut curajul să-i spun mamei că vreau să dau la Litere, nu la Drept cum voiau ei. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să mă fac astronaut.
— Maria, tu nu vezi că în țara asta nu se trăiește din poezii? Fii serioasă! Ascult-o pe mama ta.

Am simțit atunci cum ceva se rupe în mine. Am plecat în camera mea și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă vreodată cineva va vedea cine sunt cu adevărat.

Anii au trecut. Am intrat la Litere, cu bursă, dar părinții nu au venit la festivitatea de deschidere. Vlad era plecat la Cluj, Ioana abia intrase la liceu. M-am simțit singură într-un oraș mare, printre străini care nu știau nimic despre mine sau despre tăcerea pe care o purtam ca pe o haină grea.

Într-o zi, după un seminar despre Eminescu, colega mea Andreea m-a întrebat:
— Maria, tu de ce ești mereu atât de tăcută?
Am zâmbit amar:
— Poate pentru că acasă nu m-a ascultat nimeni niciodată.

Andreea a râs ușor și mi-a spus:
— Aici poți vorbi cât vrei. Nimeni nu te oprește.

A fost prima dată când am simțit că pot respira liber. Am început să scriu poezii despre copilăria mea, despre serile în care stingeam lumina ultima și diminețile în care eram prima trezită să pun masa. Am scris despre mama care plângea în baie și despre tata care nu-mi știa ziua de naștere.

Într-o vară m-am întors acasă. Tata era bolnav, mama obosită. Vlad venise cu iubita lui nouă și toată lumea era agitată. Ioana îmi șoptește într-o seară:
— Maria, tu chiar crezi că o să ne asculte vreodată?
Am strâns-o în brațe și i-am spus:
— Nu știu, dar putem încerca să ne ascultăm noi între noi.

În acea vară am avut curajul să le spun părinților ce simt. Am strâns toată familia în sufragerie și am început:
— Vreau să vă spun ceva important pentru mine. Ani de zile am simțit că nu contez, că vocea mea nu e auzită aici…
Tata a dat ochii peste cap, mama a început să plângă. Vlad s-a uitat la telefon. Dar Ioana m-a ținut de mână.

Am continuat:
— Nu vreau să vă cert sau să vă fac să vă simțiți vinovați. Vreau doar să știți că doare să fii mereu pe locul doi. Că doare să nu fii văzut.

A fost liniște. O liniște grea, apăsătoare. Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Mama a venit după mine mai târziu și mi-a spus doar atât:
— Nu știu dacă pot schimba ceva acum… Dar te iubesc.

Nu a fost o victorie clară. Dar pentru prima dată am simțit că am spus ce aveam pe suflet.

Acum locuiesc singură în București. Scriu poezii și predau limba română unor copii care au nevoie de cineva care să-i asculte. Încerc să fiu profesorul pe care mi-aș fi dorit să-l am acasă: răbdător, atent la fiecare glas timid din clasă.

Uneori mă întreb dacă familia mea va înțelege vreodată cât de mult contează să fii ascultat cu adevărat. Sau dacă tăcerea va rămâne mereu limba noastră comună.

Poate că fiecare dintre noi are nevoie să fie văzut măcar o dată în viață. Voi ce credeți? Cât de mult doare să fii invizibil printre cei dragi?