Sub Regimul Soacrei: Viața Mea Între Respect și Demnitate

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Elena. Ai făcut-o iar după capul tău?
Vocea doamnei Maria răsună tăios prin bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe la colțuri. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care mă chinui să le ascund. Mă uit la ceas: e abia ora șapte dimineața și deja simt că ziua mea s-a sfârșit.

M-am mutat aici acum doi ani, când m-am căsătorit cu Vlad. El a insistat să locuim cu mama lui, „până ne punem pe picioare”. La început am crezut că va fi temporar, dar timpul s-a scurs ca nisipul printre degete, iar eu am rămas captivă într-o casă care nu simt că-mi aparține. Vlad lucrează mult, vine târziu acasă și rareori observă cât de greu îmi este. Când îi spun, ridică din umeri: „E mama, Elena. Așa e ea. Nu te mai consuma.”

Dar cum să nu mă consum când fiecare gest al meu e analizat? Când pun masa, doamna Maria ridică sprânceana dacă nu aliniez farfuriile exact ca ea. Când spăl rufele, le verifică să vadă dacă am pus destul balsam. Când vorbesc la telefon cu mama mea, intră în cameră fără să bată la ușă și ascultă conversația cu o privire rece.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, m-am strecurat pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă greșesc eu undeva. Dacă nu cumva sunt prea sensibilă sau prea slabă. Dar apoi mi-am amintit cum era viața mea înainte: aveam un job la librărie, prieteni cu care ieșeam la cafea, o mamă care mă suna să mă întrebe dacă am mâncat. Acum, tot ce fac e să încerc să nu o supăr pe doamna Maria.

— Elena, ai uitat să ștergi praful pe dulap!
Mă trezesc din gânduri la vocea ei. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi spun că trebuie să fiu puternică pentru Vlad. Dar Vlad nu vede nimic. Într-o zi, i-am spus:

— Vlad, nu mai pot. Mama ta mă sufocă. Nu mai sunt eu.

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Exagerezi. Mama doar vrea să fie totul în ordine.

Am simțit atunci că sunt singură în lupta mea.

Într-o duminică, mama mea a venit în vizită. A adus cozonac și flori. Doamna Maria a primit-o cu răceală:

— Ați venit să vedeți dacă fata dumneavoastră se descurcă? Să știți că aici avem reguli.

Mama a zâmbit trist și mi-a strâns mâna sub masă. După ce a plecat, doamna Maria mi-a spus:

— Să nu crezi că poți face ce vrei aici doar pentru că te vizitează mama ta.

În noaptea aceea am visat că alerg printr-un câmp imens și nu găsesc ieșirea.

Au trecut luni întregi în care am încercat să mă adaptez. Am început să mă trezesc mai devreme ca să fac totul perfect. Am renunțat la jobul de la librărie pentru că „nu se cade ca nora să lipsească de acasă”. Prietenele m-au sunat tot mai rar; nu aveam ce să le spun decât cât de greu îmi este.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu Vlad copil, ținut în brațe de tatăl lui. Lângă ei, doamna Maria zâmbea larg. Am simțit o umbră de milă pentru ea — poate și ea a fost cândva prizoniera propriilor reguli. Dar mila s-a risipit rapid când a intrat peste mine în cameră:

— Ce cauți acolo? Nu ai altceva mai bun de făcut?

Am simțit cum ceva se rupe în mine.

Seara aceea a fost momentul meu de cotitură. Am stat la masa din bucătărie, cu Vlad și doamna Maria. Ea povestea despre vecina de la trei care „nu știe să-și țină bărbatul în frâu”. Vlad râdea absent. Eu am lăsat furculița jos și am spus:

— Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot fi doar nora care tace și face totul ca la carte. Vreau să fiu eu însămi.

A urmat o tăcere apăsătoare. Doamna Maria s-a ridicat brusc:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Vlad s-a uitat la mine speriat:

— Elena…

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Poate chiar asta ar trebui să fac.

Am dormit în acea noapte cu valiza lângă pat. Dimineața am plecat la mama mea. Vlad nu m-a sunat două zile. Când a venit după mine, era palid și obosit.

— Elena, hai acasă…

— Acasă? Unde e acasă pentru mine?

A tăcut mult timp.

— O să vorbesc cu mama… O să încercăm să ne mutăm…

Nu știu ce va fi mai departe. Poate că dragostea noastră va rezista, poate nu. Dar știu sigur că nu mai pot trăi în umbra altcuiva.

Mă întreb acum: câte femei trăiesc viețile altora din respect pentru familie? Și unde tragem linia între respect și pierderea propriei demnități?