Sub Același Acoperiș: Povestea Despărțirii Noastre

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să-i văd cum ne privesc de parcă am fi niște străini în propria noastră casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile în spatele unei cești de ceai.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite. Dar nu le-a găsit. De când o adusesem pe mama lui, Elena, la noi acasă, după ce o găsisem tremurând de frig într-o casă părăsită la marginea satului, viața noastră devenise un câmp de bătălie. Nu doar între noi și Sorin, fratele lui Radu, ci și între mine și mine însămi.

Totul a început în iarna trecută. Elena locuia singură după ce soțul ei murise, iar Sorin și Camelia, care stăteau la oraș, nu veneau decât la sărbători. Într-o zi geroasă de decembrie, am primit un telefon de la vecina Elenei: „Irina, vino repede! Mama lui Radu nu mai are lemne și e bolnavă!” Am lăsat totul baltă și am fugit cu Radu. Am găsit-o pe Elena înfofolită într-un palton vechi, cu obrajii roșii de frig și ochii pierduți.

— Mamă, de ce nu ne-ai sunat? a întrebat Radu printre dinți.

— Nu vreau să vă deranjez… Sorin mi-a spus că nu are timp să vină… și nici bani de lemne nu mai sunt…

Am luat-o acasă fără să stăm pe gânduri. I-am pregătit camera cea mică de la etaj, am pus caloriferul electric lângă pat și i-am făcut supă caldă. În primele zile, Elena era tăcută și rușinată. Îi vedeam privirea cum se furișa spre ușa camerei, parcă așteptând să vină cineva să o certe că stă la noi.

Apoi au început telefoanele de la Sorin. La început politicoase:

— Irina, mulțumim că ai grijă de mama. O să venim să o vedem curând.

Apoi tot mai reci:

— Nu cred că e cazul să o țineți prea mult la voi. Mama are casa ei.

Și apoi acuzatoare:

— Ce urmărești? Vrei să pui mâna pe casă? Să nu crezi că dacă ai grijă de ea, ți se cuvine ceva!

M-am simțit murdară. Eu doar voiam să ajut. Dar fiecare gest era interpretat ca o strategie ascunsă. Camelia mă privea cu dispreț când venea pe fugă să-și vadă soacra:

— Vai, Irina, ce grijulie ești tu! Dar să nu uiți că familia suntem toți, nu doar voi doi!

Într-o zi, când Elena se simțea mai bine, i-am propus să mergem împreună la casa ei să vedem ce mai e de salvat. Când am ajuns acolo, am găsit ușa forțată și câteva lucruri lipsă: televizorul vechi și niște covoare. Elena a început să plângă în hohote.

— Cine ar fi putut face asta? a întrebat Radu furios.

Vecina a ridicat din umeri: „Au fost niște tineri cu o dubiță… dar nu i-am recunoscut.”

Sorin a venit abia după două săptămâni. A intrat în casa noastră fără să salute și a început să strige:

— Ce ați făcut cu lucrurile mamei? De ce nu m-ați anunțat?

Radu a încercat să-i explice calm:

— Sorine, tu n-ai venit deloc! Noi am găsit-o pe mama aproape înghețată!

Sorin a dat din mâini:

— Nu mă interesează! Casa e a noastră! Să nu credeți că dacă stați cu ea acum, aveți vreun drept!

În acea seară, după ce Sorin a plecat trântind ușa, Elena s-a retras în camera ei și nu a mai ieșit două zile. Eu am stat pe marginea patului nostru și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Dacă poate ar fi trebuit să mă abțin și să las familia lor să-și rezolve singură problemele.

Timpul a trecut greu. Elena s-a stins în primăvară, liniștită, cu mâna mea în mâna ei. Înainte să plece, mi-a șoptit:

— Să nu te lași doborâtă de răutatea lor… Tu ai inimă bună.

La înmormântare, Sorin și Camelia au venit îmbrăcați sobru și au stat deoparte. După slujbă, Sorin s-a apropiat de Radu:

— Să știi că vom contesta testamentul! Mama era bătrână și bolnavă când l-a făcut!

Radu a rămas mut. Eu am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre bani sau case; era vorba despre dragoste și respect.

Au urmat luni de procese și certuri. Avocați, hârtii, martori… Familia noastră s-a rupt definitiv. Nici măcar la Crăciun nu ne-am mai sunat.

Uneori mă gândesc la verile copilăriei mele petrecute la bunici, când toată lumea se aduna la masă și râdea din toată inima. Unde s-au dus acele vremuri? Cum am ajuns aici?

Acum stau singură în bucătărie și mă uit pe geam la ploaia care bate în streașină. Mă întreb dacă iertarea chiar există sau e doar o poveste frumoasă pentru copii naivi.

Oare cât valorează liniștea sufletului? Și dacă dragostea nu poate vindeca totul… atunci ce ne mai rămâne?