Sâmbăta care mi-a sfâșiat inima: Povestea unei familii românești între adevăruri ascunse și iertare

— Nu mai pot, tată! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea lui Vlad răsună ca un trăsnet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și amintiri prăfuite. Era sâmbătă dimineața, iar eu, Ilie, mă pregăteam să ies la piață, când ușa s-a deschis brusc și fiul meu, pe care nu-l mai văzusem de luni bune, a intrat val-vârtej. Avea ochii roșii și obrajii supți, iar mâinile îi tremurau.

— Vlad… ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea sub o mască de calm. Dar știam că nu va fi o vizită obișnuită. De când se despărțise de mama lui, totul între noi fusese un șir nesfârșit de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite.

— M-am săturat să mă simt vinovat pentru tot! Pentru divorțul vostru, pentru că am plecat la București, pentru că nu vin acasă destul de des… Nu mai pot! a izbucnit el, cu vocea frântă.

M-am așezat pe marginea canapelei, simțind cum inima îmi bate nebunește. Într-o clipă, toată viața mea s-a derulat în fața ochilor: certurile cu Maria, mama lui Vlad, serile în care băteam cu pumnul în masă și el se ascundea în camera lui, încercând să nu ne audă. Am vrut mereu să fiu un tată bun, dar am ajuns doar un om obosit, plin de regrete.

— Vlad, nu tu ești de vină… am început eu, dar el m-a întrerupt.

— Ba da! Pentru că niciodată nu ați vorbit cu mine! Totul era despre voi doi! Eu eram acolo doar ca să vă țin locul cald la masă!

Am simțit cum mă sufoc. Adevărul era că nici eu nu știam cum să vorbesc cu el. Crescusem într-o familie unde bărbații nu-și arătau sentimentele. Tatăl meu, Gheorghe, mă învățase că lacrimile sunt pentru cei slabi. Dar acum, privind la fiul meu, mi-am dat seama cât rău poate face tăcerea.

— Vlad… îmi pare rău. N-am știut cum să fiu altfel. N-am știut cum să te ascult.

El s-a prăbușit pe fotoliu și a început să plângă în hohote. Am vrut să-l iau în brațe, dar m-am oprit. Nu știam dacă ar fi vrut asta sau dacă ar fi fost prea târziu.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că niciodată nu m-ai întrebat ce simt. Că mereu ai avut impresia că dacă-mi dai bani sau mă ajuți cu facultatea, e destul. Dar eu voiam doar să fii acolo… să mă vezi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să urlu la mine însumi: De ce n-ai văzut asta mai devreme? De ce ai lăsat anii să treacă fără să spui „Te iubesc”? Dar cuvintele mi se blocau în gât.

— Vlad… te văd acum. Și te rog să mă ierți. Nu pot schimba trecutul, dar vreau să încerc să fiu altfel de acum înainte.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată după mult timp am văzut în ochii lui nu doar furie, ci și o urmă de speranță.

— Crezi că poți? Să fii altfel?

— Nu știu… Dar vreau să încerc. Pentru tine. Pentru noi.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de tic-tacul ceasului vechi din perete. În minte mi se derulau toate momentele în care aș fi putut face lucrurile altfel: când a venit acasă plângând după prima dragoste pierdută și eu i-am spus doar „Las’ că trece”, când a vrut să meargă la liceu în oraș și eu am refuzat din orgoliu…

— Tată… dacă vrei cu adevărat să fii altfel, trebuie să vorbești și cu mama. S-o ierți. S-o lași să fie fericită.

M-am cutremurat. Maria… femeia pe care am iubit-o și pe care am pierdut-o din cauza încăpățânării mele. Niciodată nu i-am spus cât m-a durut despărțirea noastră. Am preferat să mă ascund după muncă și tăcere.

— Ai dreptate… Dar nu știu dacă pot.

— Încearcă. Pentru mine. Pentru tine.

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată după ani întregi că poate există speranță. Vlad s-a ridicat și m-a îmbrățișat scurt, stângaci, dar sincer. Apoi a plecat fără alte cuvinte, lăsându-mă singur cu gândurile mele.

În acea după-amiază am luat telefonul și am sunat-o pe Maria. Vocea ei era rece la început, dar pe măsură ce vorbeam despre trecut, despre greșeli și regrete, am simțit cum zidurile dintre noi se prăbușesc încet-încet. Nu ne-am împăcat ca soț și soție, dar am reușit să ne iertăm ca oameni.

Seara târziu, când casa era cufundată în liniște, m-am uitat la poza cu Vlad mic ținându-mă de mână la malul mării. Am plâns pentru prima dată după mulți ani — nu de tristețe, ci de eliberare.

Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot încerca să fiu un tată mai bun acum. Oare câți dintre noi trăim cu regrete nespuse și iubiri nerostite? Oare cât timp mai avem ca să spunem „Te iubesc” celor care contează cu adevărat?