Prețul unei alegeri: Povestea Anei și a fiicei ei, Mara

— Mara, hai odată, întârziem la școală! vocea mea răsună în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Mara, cu ghiozdanul atârnând greu pe un umăr, oftează și se uită la mine cu ochii ei mari, căprui, în timp ce-și leagă șireturile.

— Mama, nu trebuie să vii cu mine până la poartă. Sunt în clasa a opta, nu mai sunt copil! îmi spune cu un ton ușor iritat, dar încă blând.

Mă opresc pentru o clipă. Mă uit la ea și simt cum inima mi se strânge. Parcă ieri o țineam de mână tremurând, la prima zi de școală. Atunci am decis să renunț la jobul meu de contabil la firma din oraș. Am vrut să fiu acolo pentru ea, să nu-i lipsească nimic. Să-i pot duce pachetul uitat sau să-i alin lacrimile după o notă proastă. Să-i fiu aproape la fiecare serbare sau concurs de dans.

Anii au trecut repede. Acum Mara e aproape adolescentă și mă privește ca pe o umbră care nu-și mai găsește locul. Soțul meu, Radu, vine rar acasă înainte de ora opt seara. E mereu obosit, mereu cu gândul la ratele la bancă și la facturile care se adună pe masa din sufragerie.

Într-o seară, după ce Mara s-a încuiat în cameră cu telefonul și căștile pe urechi, Radu m-a privit peste marginea paharului cu vin.

— Ana, nu te-ai gândit să te întorci la muncă? Ne-ar prinde bine niște bani în plus. Și… poate ți-ar face bine și ție.

Am simțit cum mă înroșesc. M-am uitat la mâinile mele — palmele uscate de atâta spălat vase și frecat podele.

— Cine să mă mai angajeze acum? N-am mai lucrat de opt ani. Toți vor tineri, cu experiență recentă. Eu ce să le spun? Că știu să fac temele la mate și să gătesc ciorbă de perișoare?

Radu a oftat și a dat din umeri.

— Poate găsești ceva… part-time. Sau la supermarket. Nu trebuie să fie ceva complicat.

M-am simțit mică. Eu, care cândva visam să devin director economic, acum mă vedeam împingând un cărucior printre rafturi. Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit în pat, ascultând respirația grea a lui Radu și muzica slabă din camera Marei.

A doua zi am început să caut anunțuri pe internet. Am trimis CV-uri peste tot — contabilitate, recepție, chiar și la o patiserie din cartier. Nimeni nu m-a sunat. La interviuri, tinerii de la HR mă priveau cu milă sau cu răceală.

— De ce ați lipsit atât de mult de pe piața muncii? mă întreba o fată cu unghiile lungi, roșii.

— Am crescut-o pe fiica mea… răspundeam eu încet.

— Înțeleg… Dar noi căutăm pe cineva care să fie la curent cu ultimele programe informatice. Ați lucrat vreodată cu SAP?

Nu știam nici ce e SAP. Am ieșit din clădire cu ochii în lacrimi.

Acasă, Mara mă privea tot mai des cu reproș.

— Mama, nu-mi mai aduce sandvișuri la școală! Toți râd de mine că vine mama după mine ca după copii mici!

M-am retras încet din viața ei. Am început să stau mai mult singură în bucătărie sau pe balcon, privind oamenii care treceau grăbiți spre serviciu. Mă simțeam invizibilă.

Într-o zi, am găsit un bilet pe masa din sufragerie:

„Mama, te rog să nu mai intri în camera mea fără să bați.”

Am simțit că mi se rupe sufletul. Eu, care am renunțat la tot pentru ea… Acum eram un intrus în propria casă.

Seara aceea a fost cea mai grea. Radu a venit acasă târziu și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ana… ce s-a întâmplat?

— Nu mai știu cine sunt… Nu mai știu ce rost am…

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Tu ai serviciu, ai colegi… Eu nu mai am nimic! Nici măcar pe Mara!

Radu a tăcut mult timp.

— Ana… poate ar trebui să vorbești cu cineva. Un psiholog… Sau poate cu mama ta?

Mama mea locuiește la țară. Nu ne-am văzut de luni bune. Am sunat-o a doua zi.

— Mamă… simt că nu mai pot…

Vocea ei blândă mi-a adus aminte de copilărie.

— Draga mea… și eu am trecut prin asta când ai crescut tu. Dar trebuie să-ți găsești iar rostul. Nu ești doar mama Marei sau soția lui Radu. Ești Ana!

Am plâns mult după convorbirea aceea. Apoi am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam. Am început să merg la plimbări lungi prin parc și am descoperit un grup de mame care se întâlneau să discute despre viață și familie.

Încet-încet, am prins curaj. Am făcut un curs online de contabilitate modernă și am început să dau meditații copiilor din bloc la matematică. Nu era mult, dar era un început.

Într-o zi, Mara a venit acasă supărată.

— Mama… pot să stau cu tine puțin?

Am zâmbit printre lacrimi și i-am făcut loc lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău că te-am rănit… Știu că ai făcut multe pentru mine…

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit că poate nu e totul pierdut.

Acum încă mă lupt cu sentimentul că am pierdut ani prețioși din viața mea profesională. Dar încerc să mă regăsesc pas cu pas.

Oare câte mame ca mine se simt invizibile după ani de sacrificiu? Oare chiar există un moment potrivit când poți spune: „Acum e timpul meu”? Voi ce credeți?