Ochii pierduți ai unei surori: Povestea prieteniei, violenței și a celei de-a doua șanse

— Nu mai plânge, Agneta! Nu mai plânge, că nu rezolvi nimic! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Aveam 17 ani și tocmai primisem vestea că Irina, prietena mea din copilărie, nu mai vine la liceu. Nimeni nu știa nimic. Nici măcar profesoara de română, care o iubea ca pe o fiică. M-am uitat la mama cu ochii roșii și am simțit cum mă sufocă pereții apartamentului nostru de pe Șoseaua Mihai Bravu.

Irina era mai mult decât o prietenă. Era sora pe care n-am avut-o niciodată. Ne știam din clasa întâi, când mi-a dat primul ei creion colorat pentru că al meu se rupsese. De atunci, am împărțit totul: sandvișuri, secrete, vise. Dar în ultimul an, ceva se schimbase. Venea tot mai rar la școală, avea vânătăi pe mâini și ochii mereu triști. Când o întrebam ce s-a întâmplat, zâmbea strâmb și schimba subiectul.

Într-o seară de noiembrie, după ce am sunat-o de zeci de ori fără răspuns, am mers la ea acasă. Blocul vechi mirosea a var și a supă ieftină. Am urcat scările cu inima cât un purice. Ușa era întredeschisă. Am bătut încet. Dinăuntru se auzea un țipăt — vocea tatălui ei, domnul Radu, care urla ceva despre bani și rușine. Irina stătea ghemuită lângă frigider, cu mâinile la cap. Am vrut să intru, dar m-am blocat. Am fugit pe scări, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

A doua zi, Irina nu a mai venit la școală. Nici în următoarea săptămână. Nici în următorul an. Am încercat să vorbesc cu mama ei la piață, dar femeia m-a privit ca prin mine și a trecut mai departe. Prietenii mei au început să uite de Irina. Eu nu puteam. Mă simțeam vinovată că nu am făcut nimic atunci, că nu am sunat la poliție, că nu am rămas lângă ea.

Anii au trecut. Am terminat liceul, apoi facultatea de Litere. M-am angajat ca bibliotecară într-un liceu din București. Viața mea era liniștită, dar mereu simțeam un gol — ca o rană care nu se vindecase niciodată. În fiecare autobuz aglomerat, în fiecare fată cu privirea pierdută pe care o vedeam pe stradă, o căutam pe Irina.

Într-o zi de toamnă târzie, când ploua mocnit și orașul părea mai cenușiu ca niciodată, am primit un mesaj pe Facebook de la un cont necunoscut: „Agneta, sunt eu… Irina.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit mesajul de zeci de ori până să-i răspund.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din zona Unirii. Irina era schimbată — mai slabă, cu părul tuns scurt și ochii adânciți în cearcăne. Dar când a zâmbit timid, am recunoscut-o imediat.

— Îmi pare rău că am dispărut… — a spus ea încet, jucându-se cu lingurița în ceașca de cafea.
— Nu trebuie să-ți ceri scuze… Eu îmi pare rău că n-am făcut nimic atunci.
— Ce puteai să faci? Nimeni nu putea face nimic… Tata era peste tot. Mama tăcea mereu. Eu… eu credeam că merit tot ce mi se întâmplă.

Am stat ore întregi povestind despre anii pierduți. Irina mi-a spus cum a fugit de acasă la 18 ani, cum a dormit prin gări și a lucrat ca vânzătoare la un chioșc non-stop ca să poată supraviețui. Cum a încercat să-și găsească liniștea într-o relație care s-a dovedit la fel de toxică precum familia ei.

— De ce te-ai întors acum? — am întrebat-o.
— Pentru că m-am săturat să fug. Pentru că vreau să mă iert… și poate să te iert și pe tine.

Am început să ne vedem tot mai des. O luam cu mine la bibliotecă, îi aduceam cărți și îi făceam ceai cald în serile reci de iarnă. Încet-încet, Irina a început să zâmbească din nou. A găsit un job la o florărie din cartier și a început să-și construiască o viață nouă.

Dar demonii trecutului nu dispăruseră complet. Într-o noapte m-a sunat plângând:
— Agneta, cred că tata m-a văzut azi pe stradă… Mi-e frică!
Am alergat la ea acasă și am stat împreună până dimineața, povestind despre copilărie și făcând planuri pentru viitor.

Familia Irinei nu a încercat niciodată să o caute sau să o ajute. Mama ei a murit între timp, iar tatăl ei a rămas același om rece și violent. M-am întrebat mereu: oare cât e vina familiei? Cât e vina societății care tace? Cât e vina mea?

Astăzi, după ani de zile, Irina e bine. Are un apartament mic în Drumul Taberei și un motan negru pe nume Licurici. Încercăm să ne bucurăm de fiecare zi ca două surori regăsite după o viață întreagă de despărțire.

Dar uneori mă trezesc noaptea cu gândul: dacă aș fi avut curaj atunci? Dacă aș fi sunat la poliție? Dacă n-aș fi fugit pe scări în seara aceea? Poate că povestea noastră ar fi fost alta…

Oare cât putem salva din cei dragi înainte ca ei să se piardă cu totul? Și cine ne salvează pe noi când vinovăția devine prea grea?