„Nu vreau să am copii” – Povestea mea, lupta mea. O femeie împotriva așteptărilor familiei

— Eliza, nu înțeleg! Cum poți să spui așa ceva? — vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă uit la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar simt cum mi se strânge stomacul. Tata tace, dar privirea lui tăioasă spune totul. Fratele meu, Mihai, se uită la mine cu o sprânceană ridicată, ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie din lume.

— Mamă, nu vreau copii. Nu acum. Poate niciodată. Nu simt că asta e drumul meu, îi spun încet, dar ferm.

Se lasă o liniște grea. Aud doar ceasul de pe perete și bătăile inimii mele. Mama își șterge mâinile de șorț și se așază lângă mine.

— Eliza, tu nu ești normală? Toate femeile vor copii! Uite la verișoara ta, Andreea, are deja doi. Ce-o să zică lumea? Ce rost are viața dacă nu lași ceva în urmă?

Simt cum mă sufoc. Îmi vine să fug, dar rămân pe scaun, cu palmele strânse în poală.

— Viața mea are rost și fără copii, mamă. Pot să fiu fericită și altfel. Nu vreau să fac ceva doar pentru că „așa se face”.

Tata oftează adânc:

— Noi am muncit toată viața pentru tine. Să nu ai tu cui lăsa tot ce-am făcut? Să rămâi singură la bătrânețe?

Mihai intervine:

— Ești egoistă, Eliza. Nu te gândești la familie deloc.

Mă ridic brusc de la masă. Simt lacrimile cum îmi ard ochii, dar nu vreau să le vadă. Mă duc în camera mea și trântesc ușa. Mă prăbușesc pe pat și plâng în pernă. De ce e atât de greu să fii tu însăți?

A doua zi mă sună bunica:

— Draga mea, mama ta mi-a spus ce-ai zis… Eu te-am crescut cu dragoste, dar nu pot să înțeleg. Femeia fără copii e ca pomul fără rod.

Îmi vine să țip: „Dar dacă eu nu vreau să fiu pom? Dacă vreau să fiu floare?” Dar tac. O las să vorbească, apoi îi spun că o iubesc și închid.

La serviciu, colega mea, Irina, mă întreabă:

— Tu când faci un copil? Să știi că timpul trece…

Zâmbesc forțat:

— Nu cred că e pentru mine.

Se uită la mine ca la o ciudată.

Seara mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună, Roxana. Ea știe totul despre mine.

— Eliza, tu chiar nu vrei copii niciodată?

— Nu știu… Poate peste ani o să-mi schimb părerea. Dar acum simt că nu e pentru mine. Vreau să călătoresc, să scriu, să trăiesc altfel.

Roxana mă ia de mână:

— Să nu lași pe nimeni să te facă să te simți vinovată pentru ce simți.

Dar vinovăția mă apasă oricum. În fiecare zi aud aceleași replici: „O să regreți”, „Ești egoistă”, „Nu ești femeie adevărată fără copii”.

Într-o duminică merg la părinți la masă. Mama mă întâmpină cu ochii roșii:

— Eliza, eu vreau nepoți…

Îmi vine să-i spun că nu pot trăi viața ei sau a altora. Că nu vreau să aduc pe lume un copil doar ca să bifez o așteptare socială.

Începem să ne certăm din nou. Tata ridică vocea:

— Dacă ai fi avut un soț adevărat, poate ți-ar fi venit mintea la cap!

Mihai râde:

— Las-o, tată! Oricum n-o ia nimeni dacă află că nu vrea copii!

Simt cum mă sufoc între pereții acelei case care ar trebui să fie acasă. Plec înainte de desert.

În drum spre casă plouă torențial. Merg pe jos, udă până la piele, dar nu-mi pasă. Simt că ploaia spală toată durerea din sufletul meu.

Ajung acasă și mă uit în oglindă. Vreau să fiu sinceră cu mine însămi. De ce trebuie să-mi fie rușine pentru cine sunt? De ce trebuie să trăiesc după regulile altora?

Trec luni de zile în care relația cu familia devine tot mai rece. La Crăciun mama îmi dăruiește o carte despre maternitate. Tata nici nu mă privește. Mihai face glume răutăcioase la masă.

Într-o seară primesc un mesaj de la mama: „Te iubim orice ai decide, dar ne doare.”

Plâng din nou, dar simt că ceva s-a schimbat în mine. Nu mai vreau să mă ascund sau să mă simt vinovată pentru alegerile mele.

Încep să scriu pe blog despre experiența mea. Primesc sute de mesaje de la femei care simt la fel ca mine și care trăiesc aceeași presiune.

Într-o zi, mama mă sună:

— Eliza… Am citit ce-ai scris pe blogul tău… Poate n-am fost dreaptă cu tine. Îmi pare rău dacă te-am făcut să suferi.

Plângem amândouă la telefon.

Nu știu dacă familia mea va accepta vreodată complet decizia mea. Dar știu că am dreptul să-mi trăiesc viața așa cum simt eu.

M-am întrebat mereu: oare cât de mult din ceea ce facem e pentru noi și cât pentru ceilalți? Cât curaj ne trebuie ca să fim sinceri cu noi înșine? Voi ce ați face în locul meu?