„Nu-mi vei dicta niciodată alegerile!” – Povestea unei mame care și-a pierdut fiul și a rămas cu o noră rebelă

— Nu-mi vei dicta niciodată alegerile, să știi! vocea Irinei a răsunat în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul ploii care bătea în geam. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aude și ea. Nu era prima dată când ne certam, dar niciodată nu fusese atât de tăioasă.

Mi-am pierdut fiul, Vlad, acum un an. Era tot ce aveam mai scump pe lume. L-am crescut singură după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru o altă femeie când Vlad avea doar cinci ani. Am muncit ca o sclavă la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova, am renunțat la visele mele și mi-am pus toată speranța în el. Vlad era blând, ascultător, mereu cu zâmbetul pe buze. Când a venit acasă cu Irina, o fată cu ochi verzi și păr scurt, am simțit că nu e pentru el. Era prea liberă, prea sigură pe ea, prea… altfel. Dar nu am spus nimic atunci. Am tăcut și am sperat că va trece.

Accidentul s-a întâmplat într-o seară ploioasă ca asta. Vlad venea de la serviciu, obosit după o zi lungă la biroul de proiectare. Un șofer beat a intrat pe contrasens și totul s-a terminat într-o clipă. Încă aud telefonul sunând, încă simt cum mi se rupe sufletul când am aflat vestea. Irina a plâns mult atunci, dar nu m-a lăsat să o consolez. S-a închis în camera lor și nu a mai ieșit zile întregi.

De atunci, trăim împreună în aceeași casă, două străine unite doar printr-o durere comună. Eu încerc să țin totul sub control: să gătesc, să fac curat, să plătesc facturile la timp. Irina vine târziu acasă, uneori nici nu mănâncă, alteori aduce prieteni necunoscuți pe care îi lasă să doarmă pe canapea. Într-o zi am găsit-o plângând în baie și i-am dus un prosop curat. M-a privit cu ură: „Nu am nevoie de mila ta!”

Am încercat să vorbesc cu ea despre viitor. „Irina, trebuie să-ți găsești un serviciu stabil. Nu poți trăi din proiectele astea de freelancing toată viața.” Ea a râs amar: „Nu-mi vei dicta niciodată alegerile!”

Vecinii au început să vorbească. „Săraca Eva, uite ce noră are! Nu-i pasă de nimic.” Mama mea mi-a spus să fiu mai blândă: „Las-o în pace, fiecare își trăiește durerea cum poate.” Dar eu nu pot. Simt că dacă nu țin totul sub control, totul se va prăbuși.

Într-o seară am găsit-o pe Irina în sufragerie cu un bărbat necunoscut. Am ridicat tonul: „Nu mi se pare normal să aduci oameni străini în casa asta!” Ea s-a ridicat brusc: „Casa asta nu e doar a ta! Vlad ar fi vrut să fiu fericită!” Am izbucnit în lacrimi: „Vlad nu ar fi vrut să-ți bați joc de viața ta!”

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „M-am mutat la o prietenă pentru câteva zile. Nu mă căuta.” Am simțit că mă sufoc. Am stat ore întregi privind poza lui Vlad de pe raft și întrebându-mă unde am greșit. Poate am fost prea posesivă? Poate nu am știut să-l las să fie fericit?

După câteva zile s-a întors. Era mai slabă, cu ochii roșii. S-a așezat la masă fără să spună nimic. Am încercat să sparg tăcerea: „Irina… știu că suferi. Și eu sufar. Dar trebuie să găsim o cale să trăim împreună.” Ea m-a privit lung: „Nu vreau să trăiesc după regulile tale. Vreau să fiu liberă.”

Am început să merg la biserică mai des, să mă rog pentru liniște. Preotul mi-a spus: „Iart-o, Eva. Și iartă-te pe tine.” Dar cum să iert când simt că Vlad a murit degeaba? Când văd cum viața lui a fost uitată atât de repede?

Într-o zi am primit o scrisoare de la Irina. Era plecată la București pentru un interviu de angajare. Mi-a scris: „Știu că nu mă suporți, dar Vlad m-ar fi vrut fericită. Îți mulțumesc că ai avut grijă de mine cât ai putut.” Am plâns citind rândurile ei.

Au trecut luni de atunci. Irina s-a mutat definitiv la București și ne auzim rar la telefon. Casa e goală și tăcută acum. Uneori mă gândesc dacă nu cumva am greșit încercând să controlez totul.

Mă uit la poza lui Vlad și mă întreb: Oare dragostea noastră pentru cei dragi ne dă dreptul să le impunem alegerile? Sau ar trebui doar să-i iubim și să-i lăsăm să fie cine sunt ei cu adevărat?