„Nu mai pot trăi viața fiicei mele în locul ei”

— Irina, nu pot să merg iar la bancă pentru tine. Ai treizeci de ani, trebuie să înveți să-ți rezolvi singură problemele!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Irina s-a oprit din mestecat cerealele și m-a privit cu ochii ei mari, umezi, aceiași ochi pe care îi avea când era mică și se temea de întuneric.
— Dar, mamă, tu știi cât mă stresează chestiile astea… Nu pot, pur și simplu nu pot!
Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. De treizeci de ani, am fost acolo pentru ea. Am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră, am vorbit cu profesorii când nu voia să meargă la școală, am sunat la firme când trebuia să-și caute job. Am fost scutul ei împotriva lumii. Dar acum simțeam că nu mai pot.

Când era mică, Irina era un copil sensibil. Plângea ușor, se speria de orice zgomot mai puternic. La grădiniță, educatoarea mă chema aproape zilnic: „Doamna Popescu, Irina iar a plâns azi. Nu vrea să stea fără dumneavoastră.” Îmi luam liber de la serviciu și fugeam la ea. Soțul meu, Radu, mă certa: „O cocoloșești prea mult! Las-o să se descurce!” Dar eu nu puteam. Îmi era teamă că dacă nu sunt acolo, ceva rău i se va întâmpla.

Anii au trecut și Irina a crescut. Dar fricile ei au crescut odată cu ea. La liceu, refuza să meargă la petreceri sau excursii. „Dacă mă fac de râs? Dacă nu mă place nimeni?” Îi cumpăram haine noi, îi dădeam sfaturi despre cum să vorbească cu colegii, îi scriam chiar și mesajele pe care trebuia să le trimită băieților care îi plăceau. Radu s-a distanțat tot mai mult: „Nu vezi că o faci neajutorată?” Dar eu vedeam doar un copil fragil care avea nevoie de mine.

Când a venit vremea facultății, Irina a vrut să rămână acasă. „Nu vreau să plec la București, mi-e frică.” Am acceptat fără să comentez. Am făcut tot posibilul să-i fie ușor: i-am dus mâncare la cămin, i-am rezolvat actele, i-am plătit taxele. Când a avut primul job, m-a sunat plângând: „Mama, șefa țipă la mine! Nu pot să mai merg acolo!” Am sunat eu la firmă și am inventat o scuză ca să poată pleca fără scandal.

Acum are treizeci de ani și încă locuiește cu noi. Are un job part-time la o librărie din oraș și visează să scrie o carte, dar nu are curajul să înceapă. În fiecare zi mă întreabă: „Mamă, ce să fac? Mamă, mă ajuți? Mamă, poți tu să vorbești cu…?”

În dimineața aceea, când am refuzat să merg la bancă pentru ea, am simțit că ceva s-a rupt între noi. Irina a început să plângă încet, ca atunci când era mică. M-am apropiat de ea și i-am luat mâinile în ale mele.
— Irina, te iubesc enorm. Dar nu pot trăi viața ta în locul tău. Trebuie să înveți să te descurci singură.
— Dar dacă nu pot? Dacă greșesc? Dacă…
— Atunci vei învăța din greșeli. Toți greșim. Și eu am greșit mult cu tine… Poate că te-am protejat prea mult.

A ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o durere surdă în piept. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea a sufocat-o? Oare am făcut-o incapabilă să trăiască fără mine?

Seara, Radu a venit acasă și m-a găsit plângând.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul printre suspine.
— Mariana, trebuie să-i dai drumul. Nu poți fi toată viața scutul ei. Las-o să cadă! Numai așa va învăța să se ridice.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, cât de dură era cu mine. Mereu mi-a spus: „Viața nu e ușoară, Mariana! Trebuie să fii tare!” Eu am vrut să fiu altfel pentru fiica mea. Să-i ofer tot ce n-am primit eu: blândețe, sprijin, protecție. Dar poate că am mers prea departe.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina în sufragerie, cu ochii umflați de plâns.
— Mamă… îmi pare rău că te-am pus mereu pe tine în față. Dar mi-e frică… Nu știu cum să fiu adult.
Am îmbrățișat-o strâns.
— Nici eu nu știu mereu cum să fiu mamă. Dar putem învăța împreună.

Au trecut câteva luni de atunci. Irina a început terapie și încet-încet face pași mici spre independență: merge singură la bancă, își rezolvă actele, a aplicat chiar pentru un job full-time la o editură din București. Eu încerc să mă abțin să intervin la fiecare pas și mă lupt cu impulsul de a o proteja mereu.

Uneori mă uit la ea și mă întreb: Oare cât din fricile ei sunt ale mele? Oare cât din neputința ei vine din dorința mea de a o feri de orice rău? Și dacă dragostea noastră de părinți poate deveni uneori lanțul care-i ține pe copii captivi?

Voi ce credeți? Unde ar trebui trasată linia între sprijin și sufocare? Cum îi lăsăm pe cei dragi să crească fără să-i pierdem?