„Nu ești bunică, ești mama mea!” – Povestea unei femei care refuză să-și trăiască bătrânețea după reguli

— Mamă, nu poți să vii la serbarea Mariei îmbrăcată așa! Ce-o să zică ceilalți părinți?

Vocea Ioanei răsună în sufrageria mică, plină de lumina galbenă a serii. Mă uit la ea peste ochelari, cu bluza mea roșie aprinsă și blugii rupți la genunchi. Îmi simt obrajii arzând, dar nu de rușine, ci de furie.

— Ioana, am 56 de ani, nu 80! Nu înțeleg de ce trebuie să mă îmbrac ca o babă doar pentru că am nepoată.

Ea oftează, își strânge brațele la piept și mă privește ca pe un copil obraznic. — Toate bunicile stau cu copiii, gătesc, fac sarmale și poartă batic. Tu vrei la teatru, la dansuri, la munte cu prietenele tale. Nu e normal!

Îmi mușc buza. Îmi vine să-i spun că nu am avut niciodată șansa să fiu tânără cu adevărat. Că am crescut-o singură, după ce tatăl ei a plecat în Italia și nu s-a mai întors decât cu promisiuni goale. Că am muncit două joburi ca să-i cumpăr haine și să-i plătesc meditațiile. Dar nu spun nimic. Știu că nu ar înțelege.

Mă retrag în bucătărie, unde mirosul de cafea veche se amestecă cu parfumul florilor de pe pervaz. Îmi amintesc cum, acum două săptămâni, am ieșit cu prietenele mele la dansuri populare în parc. Am râs, am cântat, m-am simțit vie. A doua zi, Ioana m-a sunat furioasă: „Mamă, ce faci tu acolo? Toată lumea te-a văzut pe Facebook! Nu-ți e rușine?”

De când a apărut Maria pe lume, Ioana s-a schimbat. A devenit rigidă, mereu preocupată de ce zic vecinii, de ce face soțul ei, de cum arată casa. Eu am încercat să fiu prezentă pentru ea și pentru nepoata mea, dar nu vreau să renunț la mine.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Ioana a venit la mine cu Maria în brațe. Fetița plângea, iar Ioana era epuizată.

— Mamă, trebuie să mă ajuți mai mult! Nu pot singură! Toate colegele mele au mame care stau cu copiii lor zi și noapte. Tu mereu ai altceva de făcut!

Am luat-o pe Maria în brațe și i-am șoptit la ureche: „Bunica te iubește.” Dar când am privit-o pe Ioana, am văzut reproșul în ochii ei.

— Știi cât de greu mi-a fost când erai mică? — i-am spus încet. — N-am avut pe nimeni să mă ajute. Dar nu vreau ca viața mea să fie doar despre sacrificiu.

— Asta e menirea unei mame! — mi-a tăiat-o scurt.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am vrut să-i spun că nu vreau să fiu doar o umbră prin casă, că vreau să râd, să iubesc din nou, să simt vântul în păr pe bicicletă. Dar m-am abținut.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la prietena mea, Viorica: „Hai la munte weekendul ăsta! Ne rupem de toate!” Am zâmbit amar. Știam că dacă plec iar fără să-i spun Ioanei sau fără să stau cu Maria, scandalul va fi și mai mare.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă sunt egoistă. Dacă ar trebui să renunț la tot ce-mi place doar ca să fiu „bunica perfectă”.

A doua zi m-am dus la Ioana acasă cu o pungă de gogoși calde. Maria a alergat spre mine râzând: „Buni! Buni!” Am luat-o în brațe și i-am spus povești despre copilăria mea la țară.

După ce fetița a adormit, Ioana s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă… poate am fost prea dură cu tine. Dar mi-e greu singură. Mă simt copleșită.

Am luat-o de mână.

— Știu, draga mea. Dar și eu am nevoie de timp pentru mine. Nu vreau să ajung o femeie acră și obosită care trăiește doar prin alții.

A oftat și m-a privit lung.

— Poate putem găsi o cale de mijloc…

De atunci încercăm amândouă să ne adaptăm. Eu stau cu Maria când pot, dar nu renunț la ieșirile mele cu prietenele sau la cursurile de pictură. Ioana încearcă să nu mă mai judece atât de aspru.

Dar uneori mă întreb: oare e greșit să vrei mai mult de la viață după 50 de ani? Oare societatea ne va lăsa vreodată să fim noi însene, fără etichete?

Poate că răspunsul e undeva între sacrificiu și libertate. Sau poate fiecare trebuie să-și găsească propriul drum.

Voi ce credeți? E egoism sau curaj să-ți urmezi visurile când toți se așteaptă să fii altcineva?