„Nu acum, draga mea, discutăm lucruri serioase”: Povestea unei femei invizibile

— Nu acum, draga mea, discutăm lucruri serioase, mi-a spus Vlad, soțul meu, fără să mă privească. Stătea la masa din sufragerie cu fratele lui, Sorin, și dezbăteau aprins cine va moșteni casa bătrânească de la țară. Eu tocmai venisem cu ceaiul, cu mâinile tremurânde de oboseală după o zi întreagă la serviciu și încă una acasă, printre vase nespălate și teme la matematică pentru Ilinca.

M-am oprit în prag, cu ceainicul fierbinte în mână. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam replica asta. De fapt, era deja un refren în viața mea: „Nu acum”, „Mai târziu”, „Lasă că te descurci tu”. Am zâmbit mecanic, am lăsat ceaiul pe masă și m-am retras în bucătărie. Dincolo de ușă, vocile lor răsunau tot mai tare, iar eu am rămas singură cu gândurile mele și cu un nod în gât.

Mă numesc Camelia. Am 38 de ani și, de când mă știu, am fost „cea de rezervă”. Prietenele mele veneau la mine să-și verse amarul, mama mă suna să-mi spună cât e de greu cu tata bolnav, iar Ilinca, fetița mea de 10 ani, îmi cerea ajutorul la orice problemă avea. Toți aveau nevoie de mine. Dar eu? Eu cui îi spuneam când simțeam că mă sufoc?

În seara aceea, după ce Vlad și Sorin au plecat la culcare, am rămas singură în bucătărie. Am privit masa plină de firimituri și ceștile neterminate. Am început să strâng încet, cu gesturi mecanice. În mintea mea răsuna vocea mamei: „Ești puternică, Camelia, tu le poți duce pe toate”. Dar nu mai eram sigură că vreau să le duc.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat grăbit la serviciu fără să mă salute. Ilinca s-a trezit morocănoasă și a țipat la mine că nu găsește bluza preferată. Am alergat prin casă să o caut, am făcut pachetul pentru școală și am ieșit pe ușă cu inima grea. În autobuz, am privit pe geam și m-am întrebat: când a fost ultima dată când cineva m-a întrebat dacă sunt bine?

La birou, colega mea Ana a venit la mine plângând: „Camelia, nu mai pot cu soțul meu! Tu cum reziști?”. I-am zâmbit trist și i-am spus că trebuie să fie puternică. În timp ce o ascultam, simțeam cum mă golesc pe dinăuntru. Parcă eram o fântână secată din care toți beau apă.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad era deja pe canapea cu ochii în telefon. Ilinca se juca pe tabletă. Am încercat să le spun că sunt obosită și că aș vrea să ieșim împreună la o plimbare. Vlad nici nu s-a uitat la mine:

— Nu acum, Camelia. Am avut o zi grea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am dus în baie și am plâns în liniște. Pentru prima dată după mult timp, nu mi-am șters lacrimile repede. Le-am lăsat să curgă până când obrajii mi s-au uscat singuri.

În zilele următoare, am început să observ tot mai clar cum eram invizibilă pentru cei din jur. La serviciu eram „cea care rezolvă orice”. Acasă eram „mama care face tot”. Prietenii mă sunau doar când aveau nevoie de sfaturi sau alinare. Nimeni nu mă întreba ce simt eu.

Într-o seară de vineri, după o ceartă aprinsă cu Vlad — el voia să meargă la fratele lui iar eu îi ceream să petrecem timp împreună — am izbucnit:

— Vlad, tu mă vezi? M-ai întrebat vreodată dacă sunt fericită? Sau dacă mai pot?

S-a uitat la mine ca la un străin.

— Ce ai pățit? Ești mereu așa liniștită…

— Nu sunt liniștită! Sunt doar obosită să fiu mereu ultima pe lista tuturor!

A tăcut. Pentru prima dată în 12 ani de căsnicie, nu a avut nimic de spus.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la visele pe care le-am îngropat ca să fiu „de folos”, la pasiunile mele uitate prin sertare — pictura, cărțile neterminate, dorința de a merge la munte singură măcar o dată.

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: mi-am luat o zi liberă fără să anunț pe nimeni. Am plecat singură în parc și m-am așezat pe o bancă sub un tei bătrân. Am respirat adânc și am simțit pentru prima dată liniște — nu cea impusă de ceilalți, ci una care venea din mine.

Mi-am promis atunci că nu voi mai fi doar umărul pe care plâng alții. Că voi învăța să spun „nu”, chiar dacă doare. Când m-am întors acasă seara târziu, Vlad era furios:

— Unde ai fost? De ce nu ai răspuns la telefon?

L-am privit calm:

— Am avut nevoie de timp pentru mine.

A râs ironic:

— Ce prostie e asta? Ai familie!

— Da, dar am și o viață care e doar a mea.

Nu a înțeles atunci. Poate nici acum nu înțelege pe deplin. Dar ceva s-a schimbat în mine din acea zi. Am început să merg la terapie, să citesc din nou, să pictez seara când toți dormeau. Am început să-i spun Ilincăi „nu pot acum”, iar prietenelor mele le-am spus că și eu am nevoie uneori să fiu ascultată.

Nu a fost ușor. Vlad s-a supărat des, mama m-a certat că „nu mai sunt ca înainte”, Ilinca s-a plâns că nu mai are tot timpul meu. Dar încet-încet au început să mă vadă altfel — nu doar ca pe cineva care rezolvă totul, ci ca pe o femeie cu dorințe și limite.

Uneori mă întreb dacă nu e prea târziu pentru mine să fiu fericită cu adevărat sau dacă ceilalți vor accepta noua Camelia. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu invizibilă.

Oare câte femei trăiesc ca mine — mereu acolo pentru toți, dar niciodată pentru ele? Voi ce ați face dacă ați descoperi într-o zi că v-ați pierdut pe voi înșivă printre grijile altora?