Nevoia de a fi văzută: Ziua în care am spus „nu”

— Ioana, ai pus vinul la rece? Unde e tava cu aperitive? — vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună din bucătărie, de parcă ar fi fost stăpâna casei. Mă uit la ceas: 17:45. În fiecare an, pe 15 martie, casa noastră devine câmp de bătălie pentru orgolii, tradiții și așteptări nespuse. Soțul meu, Mihai, nu spune niciodată nimic. Doar ridică din umeri și îmi aruncă priviri vinovate.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că am împlinit 38 de ani și simt că viața trece pe lângă mine ca un tren pe care nu l-am prins niciodată. Poate pentru că fetița noastră, Ana, m-a întrebat ieri: „Mami, de ce ești mereu obosită?”

Așa că am decis: nu mai organizez nimic. Nu mai gătesc pentru 15 persoane, nu mai spăl vase până la miezul nopții, nu mai zâmbesc fals când cumnata mea, Alina, mă întreabă dacă nu mi-e greu să stau acasă „doar gospodină”.

În dimineața zilei de 15 martie, l-am privit pe Mihai cum își bea cafeaua. Avea ochii obosiți și părea că vrea să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.

— Mihai, anul acesta nu facem nimic special. Nu mai pot. Vreau să ies cu Ana la film. Să fac ceva pentru mine. Pentru noi.

A ridicat privirea surprins:

— Dar mama… familia… se așteaptă…

— Să se aștepte! Nu mai vreau să fiu invizibilă în propria casă.

A tăcut. Apoi a dat din cap, ca și cum ar fi acceptat. Dar știam că nu va fi atât de simplu.

La ora 18:00, telefonul a început să sune. Mai întâi soacra:

— Ioana, ce înseamnă asta? Cum adică nu faci nimic? Mihai e băiatul meu! E ziua lui!

— Doamnă Maria, Mihai e adult. Poate să-și serbeze ziua cum vrea. Eu vreau să ies cu Ana.

— Nu-mi vine să cred! După atâția ani în care te-am ajutat… Asta e recunoștința ta?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ajutorul ei a venit mereu cu prețul umilinței.

Apoi Alina:

— Ioana, ce exemplu dai Anei? Că o femeie poate să facă doar ce vrea ea?

— Da, exact asta vreau să-i arăt!

Am ieșit pe ușă cu Ana de mână. În spatele nostru, Mihai stătea nehotărât între două lumi: cea a mamei lui și cea a familiei pe care o construisem împreună.

La cinema, Ana râdea cu poftă la desene animate. Eu mă uitam la ea și mă întrebam dacă va ajunge și ea să se piardă printre așteptările altora.

Când ne-am întors acasă, Mihai era singur în sufragerie. Pe masă erau două farfurii cu resturi de tort cumpărat de la cofetărie.

— Au venit? — am întrebat.

— Da. Au stat puțin. Mama a zis că nu mai calcă pe aici cât timp tu… — s-a oprit.

— Cât timp eu ce?

— Cât timp tu nu respecți familia.

Am izbucnit:

— Familia cui? A lor sau a noastră? De câți ani trebuie să mă sacrific ca să fiu „bună”? De ce nu contează niciodată ce simt eu?

Mihai s-a ridicat încet și m-a privit pentru prima dată cu adevărat:

— Nici eu nu mai știu cine suntem. Parcă trăim viața altora.

În acea noapte am plâns amândoi. Pentru tot ce pierdusem din noi în goana după aprobarea altora.

A doua zi dimineață, Ana s-a strecurat între noi în pat și ne-a spus:

— Mami, mi-a plăcut la film. Putem merge și duminica viitoare?

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit că poate e începutul unei alte vieți.

Dar încă mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți? Și când vine momentul să ne alegem pe noi?