Nepoata care nu a venit niciodată

— Iar băiat? spuse bunica, cu vocea tăioasă, în timp ce mama, încă transpirată și palidă după naștere, încerca să-mi țină capul mic în brațe. — Nu se poate, Doamne, iar băiat! Ce să fac eu cu atâția băieți în casă? Unde-i fata mea?

Am deschis ochii în lumea asta cu un strigăt, dar parcă nimeni nu m-a auzit. Tata mă ținea strâns la piept, încercând să-i liniștească pe toți, dar privirea bunicii era ca un cuțit rece. M-am născut într-o familie dintr-un sat mic din Bărăgan, unde tradițiile încă apasă greu pe umerii oamenilor. Bunica mea, Ileana, era stâlpul casei, femeia care ținea totul sub control și care visa la o nepoată pe care să o crească după chipul și asemănarea ei.

Mama a plâns în noaptea aceea. Am auzit-o peste ani povestind cum s-a simțit vinovată că nu i-a putut oferi mamei ei „ce trebuia”. Tata s-a certat cu bunica la câteva zile după ce am venit acasă. — Nu e vina nimănui! E copilul nostru! a urlat el, dar bunica a rămas neclintită: — O fată ar fi adus noroc casei. Băieții doar pleacă și uită de unde au plecat.

Anii au trecut și am crescut sub umbra acestei dezamăgiri. Oricât încercam să-i câștig atenția, bunica mă privea mereu cu răceală. Pe verișoara mea, Maria, o răsfăța cu rochițe noi și povești la gura sobei. Pe mine mă trimitea la treabă: — Tu du-te și adu apă de la fântână! Fetele stau cu mine.

La școală eram un copil tăcut. Învățam bine, poate prea bine, sperând că dacă iau premiul întâi o să mă iubească și pe mine bunica. Dar la serbarea de sfârșit de an, când am urcat pe scenă să-mi iau diploma, ea nici măcar nu s-a ridicat de pe bancă. — Dacă era fată, era altceva… a șoptit unei vecine.

Mama încerca să-mi aline durerea: — Nu te supăra pe bunica ta, e bătrână și are ideile ei. Dar eu simțeam că nu e corect. De ce nu pot fi și eu „altceva”? De ce nu pot fi suficient?

Într-o zi de vară, când aveam vreo doisprezece ani, am auzit-o pe bunica vorbind cu mama în grădină:
— Poate la următorul copil ai noroc și faci fată.
— Nu mai vreau copii, mamă! Nu vezi cât suferă băiatul ăsta?
— Las’ că-i trece! Băieții uită repede.

Nu am uitat niciodată acele cuvinte. Au rămas ca un ecou în mintea mea. Am început să mă revolt. Am început să lipsesc de acasă, să stau mai mult cu prietenii prin sat sau să mă ascund în podul casei, unde citeam cărți vechi găsite printre lucrurile bunicului. Acolo mă simțeam liber, acolo nu conta dacă eram băiat sau fată.

Când am împlinit optsprezece ani și am luat Bacalaureatul cu notă mare, tata a făcut o masă mare în curte. Toată lumea era mândră de mine, doar bunica stătea într-un colț și privea în gol. La un moment dat s-a ridicat și a spus:
— Poate dacă era fată, rămânea aici lângă noi. Așa… sigur pleacă la oraș și ne uită.

Am plecat la București la facultate cu inima grea. Mama mi-a pus în bagaj o fotografie cu noi trei: ea, tata și eu. — Să nu uiți niciodată că ești iubit! mi-a spus printre lacrimi.

În București am cunoscut oameni noi, am descoperit că lumea e mult mai mare decât satul nostru și prejudecățile lui. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet. La fiecare sărbătoare când mă întorceam acasă, bunica mă întreba:
— N-ai găsit vreo fată să-ți aducă o nepoată?

M-am căsătorit târziu, după ce am stat ani buni singur, temându-mă că voi repeta greșelile familiei mele. Soția mea, Roxana, a fost prima care mi-a spus:
— Nu contează ce vrea lumea. Contează ce vrei tu.

Când s-a născut fiul nostru, Andrei, am simțit o bucurie imensă amestecată cu teamă. Bunica încă trăia atunci și când a venit să-l vadă a oftat:
— Iar băiat…

Atunci am izbucnit:
— Bunico, nu mai vreau să aud niciodată că nu e destul! E nepotul tău și te iubește! Dacă nu poți vedea asta, atunci poate că tu ai pierdut ceva important.

A fost prima dată când am văzut-o pe bunica fără replică. S-a uitat lung la mine și apoi la Andrei. A plecat fără să spună nimic.

După câteva luni s-a stins din viață. La înmormântare am plâns pentru tot ce n-am avut niciodată împreună: o vorbă bună, o mângâiere, o poveste spusă doar mie.

Acum mă uit la fiul meu jucându-se în curte și îmi promit că el nu va simți niciodată povara unei dorințe absurde sau a unei iubiri condiționate. Dar uneori mă întreb: oare câți copii din satele noastre cresc încă sub umbra unor așteptări care nu le aparțin? Oare cât timp vom mai lăsa trecutul să ne otrăvească viitorul?