Moștenirea care ne-a despărțit: Povestea unei fiice acuzate de lăcomie

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să accepți apartamentul mamei fără să ne spui nimic? vocea Ancăi răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea mereu pe ușa veche, aceeași pe care mama o deschidea larg în fiecare duminică, așteptându-ne cu zâmbetul ei cald.

Nu am cerut nimic. Niciodată. Când mama era încă aici, nu m-am gândit nici măcar o clipă la ce va fi cu apartamentul ei. Era lumea ei: salonul mic cu canapeaua uzată, bucătăria unde mirosea mereu a supă de pui, balconul plin de mușcate pe care le uda cu atâta grijă. Era locul ei sigur, colțul ei de liniște. Acum, după ce s-a stins, tot ce a rămas e un act notarial și o familie care mă privește ca pe un hoț.

— Nu eu am decis, Anca. Mama a lăsat testament. Eu nici nu știam… am încercat să mă apăr, dar cuvintele mi se opreau în gât. Simțeam privirile lor grele: Anca, sora mea mai mare, mereu aprigă și directă; Radu, fratele nostru mai mic, care nu spunea nimic, dar își frământa mâinile sub masă; și tata, cu ochii lui obosiți, care părea că nu mai are putere să intervină.

— Așa zici tu! Dar cum se face că doar tu ai primit totul? Noi nu contăm? Anca ridica vocea tot mai mult, iar Radu dădea aprobator din cap.

Mi-am amintit de ultima discuție cu mama. Era deja bolnavă, dar încă se ținea tare. M-a chemat într-o seară și mi-a spus: „Irina, tu ai grijă de mine. Tu vii mereu, mă ajuți la doctor, îmi aduci medicamente. Nu vreau să vă certați după ce plec. Dar vreau să știi că apartamentul rămâne la tine.” Am plâns atunci și i-am spus că nu contează casa, că aș da orice să rămână ea cu mine. Dar mama era hotărâtă. „Așa simt eu că e drept.”

Acum, cu testamentul în mână și familia adunată în jurul mesei, nu mai simțeam nimic drept. Doar vinovăție și neputință.

— Irina, tu știi cât am muncit toți pentru mama? Crezi că doar tu ai suferit? Radu a izbucnit brusc, vocea lui tremurând de furie și durere.

— Nu spun asta… Doar că… Nu știu ce să fac. Dacă vreți apartamentul, îl împărțim. Vindem tot și luăm fiecare partea lui! am spus aproape șoptit.

Tata a oftat adânc:

— Nu despre bani e vorba… E despre cum ne-ai ascuns totul. Despre cum ne-ai lăsat pe dinafară.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de toamnă m-a izbit în față. Am privit mușcatele uscate ale mamei și am simțit un gol imens în piept. Cum ajunsesem aici? Cum ajunseserăm noi, o familie unită cândva, să ne certăm pentru niște pereți?

Telefonul a vibrat în buzunar: un mesaj de la Mara, prietena mea cea mai bună. „Ține-te tare. Știu că nu e vina ta.” Am zâmbit amar. Nimeni nu știa cât mă doare totul.

Seara târziu, după ce toți au plecat trântind uși și aruncând priviri tăioase, am rămas singură în apartament. Am deschis dulapul mamei și am găsit o cutie veche cu scrisori și fotografii. Într-una din ele eram toți trei copii, râzând pe plajă la Mamaia. Mama ținea mâinile pe umerii noștri și ne privea cu dragoste.

Am început să plâng în hohote. Nu pentru apartament, nu pentru acuzațiile lor, ci pentru că simțeam că pierdusem tot: mama, liniștea familiei, copilăria mea.

A doua zi am mers la notar să întreb dacă pot renunța la moștenire sau dacă pot împărți legal apartamentul. Notara m-a privit lung:

— Doamnă, mama dumneavoastră a avut dreptul să decidă cui lasă bunurile. Dar văd că vă apasă greu această responsabilitate… Sfatul meu e să vorbiți cu frații dumneavoastră deschis. Uneori banii nu rezolvă nimic.

Am încercat din nou să-i adun pe toți la masă. Le-am spus că pot vinde apartamentul sau le pot da partea lor din economiile mele. Anca a refuzat:

— Nu vreau banii tăi! Vreau doar să știu că nu ne-ai trădat!

Radu a plecat fără să spună nimic. Tata s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Irina, fiecare are adevărul lui. Dar nu lăsa casa asta să ne despartă pentru totdeauna.

Au trecut luni de atunci. Apartamentul e tot al meu pe hârtie, dar sufletul meu e gol. Frații mei nu-mi mai vorbesc decât rareori și atunci doar despre acte sau facturi.

Uneori mă întreb dacă ar fi fost mai bine să refuz totul din prima zi. Să las casa goală și să plec undeva unde nu mă urmărește niciun reproș.

Dar apoi privesc fotografiile cu mama și îmi amintesc cât de mult a iubit ea acest loc și cât de mult a vrut ca eu să fiu bine.

Oare dragostea unei mame poate justifica o decizie care rupe o familie? Sau suntem condamnați să ne certăm pentru lucruri materiale atunci când pierdem ce e mai important?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl aveți voi? Ce ați fi făcut în locul meu?