Mașina mea, familia mea și iertarea nerostită – o poveste despre încredere, dezamăgire și secrete de familie

— Cum adică „s-a întâmplat un accident”? Mama, ce vrei să spui cu asta? Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji, iar telefonul aproape că îmi tremura în mână. Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai ieșisem din duș când am primit apelul. Vocea mamei era stinsă, ca și cum ar fi vorbit de undeva departe, dintr-o altă lume.

— Nu te enerva, te rog… Vlad a luat mașina aseară. Nu știu cum să-ți spun… a făcut accident. Nu e rănit, dar mașina…

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Mașina aceea era tot ce aveam mai de preț după atâția ani de muncă în București, după sacrificii și rate plătite la limită. O lăsasem acasă la Ploiești, la mama, ca să nu stea nefolosită pe stradă. Aveam încredere că va avea grijă de ea. Dar Vlad? Vlad nici măcar nu avea permisul luat definitiv.

— Cum a putut să facă asta? De ce nu m-ai sunat înainte? De ce nu mi-ai spus că vrea să o ia?

Mama a tăcut. Am auzit doar suspinul ei și un zgomot vag de vase lovindu-se în chiuvetă. Știam că plânge, dar nu mai puteam să mă opresc. Toate frustrările adunate în ani au început să iasă la suprafață.

— Mereu faci la fel! Mereu îl acoperi pe Vlad! Dacă eu făceam ceva, urlai la mine zile întregi! Dar el? El scapă mereu…

— Nu e adevărat, a șoptit ea. Dar știam că nu mă crede nici ea pe deplin.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe marginea patului și am început să tremur. În mintea mea se derulau imagini cu Vlad: cum venea acasă beat, cum îi cerea bani mamei, cum eu eram mereu cel responsabil, cel care trebuia să repare totul. Și acum… acum eram din nou cel care trebuia să suporte consecințele.

Două ore mai târziu eram deja pe tren spre Ploiești. Am privit pe geam câmpurile cenușii de toamnă și m-am întrebat dacă nu cumva exagerez. Poate că ar trebui să-l iert. Poate că familia e mai importantă decât o mașină. Dar apoi îmi aminteam privirea mamei când îi ceream ceva și refuzul ei tăcut: „Nu avem bani, vorbește cu taică-tu.” Dar pentru Vlad găsea mereu o soluție.

Când am ajuns acasă, Vlad stătea pe canapea cu ochii în pământ. Mama făcea cafea, iar tata citea ziarul fără să spună nimic. Am intrat direct în subiect:

— Vlad, ai ceva de spus?

El a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— A fost o prostie, frate… Am vrut doar să ies cu băieții. Nu credeam că o să se întâmple ceva.

— Nu credeai?! Ai condus fără permis! Ai distrus tot ce am muncit eu! Știi cât am tras pentru mașina aia? Știi câte ore suplimentare am făcut?

Mama a intervenit imediat:

— Lasă-l, Mihai! E doar un copil…

— Are 23 de ani! Eu la vârsta lui munceam deja de doi ani!

Tata a ridicat ochii din ziar:

— Gata cu scandalul! Se repară mașina și gata!

Am simțit cum mă sufoc. Pentru ei era atât de simplu. Pentru mine era totul. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

În seara aceea am stat singur în camera mea de copil, privind tavanul scorojit. M-am gândit la toate dățile când am fost pus pe locul doi. La Crăciunurile când Vlad primea cadouri mai scumpe „că e mai mic”. La serile când eu trebuia să-l iau de la poliție sau să-i plătesc datoriile la pariuri.

A doua zi dimineață am decis că nu mai pot continua așa. Am intrat în bucătărie și am spus:

— Vreau ca Vlad să plătească reparația mașinii. Din banii lui, nu din ai voștri.

Mama a început să plângă:

— Dar nu are bani… Ce vrei să facem?

— Să-și găsească un job! Să vadă cum e să muncești pentru ceva!

Vlad s-a ridicat brusc:

— Dacă nu-ți convine, plec! Nu mai stau aici să mă umilești!

— Poate ar fi mai bine așa…

A urmat o tăcere apăsătoare. Tata a ieșit din cameră fără un cuvânt. Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să ofteze:

— Nu știi tu cum e să fii mamă… Sufletul meu e rupt între voi doi.

Am simțit o milă amară pentru ea, dar și o furie surdă pentru toți anii în care am fost ignorat. În ziua aceea am plecat din nou spre București, cu sufletul greu și fără niciun răspuns clar.

Au trecut luni de atunci. Mașina încă stă în service, Vlad încă nu are job, iar mama mă sună tot mai rar. Tata nu vorbește deloc despre incident. Eu? Eu încerc să-mi văd de viață, dar rana rămâne acolo: sentimentul că orice aș face, tot eu sunt cel vinovat.

Mă întreb uneori: oare chiar sunt rău pentru că am ales să mă apăr? Oare familia înseamnă să ierți orice sau uneori trebuie să spui „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?