Mașina mea, familia mea și iertarea nerostită – o poveste despre încredere, dezamăgire și secrete de familie

— Cum adică „s-a întâmplat un accident”? Mama tremura la telefon, vocea ei abia reușea să acopere zgomotul din fundal. Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai mă pregăteam să ies din casă când am primit apelul. M-am oprit în mijlocul holului, cu cheia în mână, simțind cum o gheară rece mi se strânge în stomac.

— Vlad a luat mașina ta azi-noapte… și… a intrat cu ea într-un stâlp. E bine, nu are nimic grav, dar mașina… e praf.

Am rămas mut. Mașina mea, singurul lucru pe care îl aveam cu adevărat al meu, pe care îl cumpărasem după ani de muncă în call-center și livrări la Glovo. O lăsasem la mama pentru că nu aveam unde să o țin la bloc, iar ea îmi promisese că nu o va folosi nimeni fără acordul meu. Dar Vlad… Vlad mereu a făcut ce a vrut.

— De ce i-ai dat cheia? am întrebat printre dinți.

Mama a tăcut. Am auzit doar suspinul ei și apoi vocea tatălui meu, Ion, în fundal:

— Nu mai țipa la maică-ta! E doar o mașină!

M-am simțit mic, neînsemnat. Mereu când era vorba de Vlad, orice greșeală era trecută cu vederea. Eu eram cel responsabil, cel care trebuia să înțeleagă și să ierte.

Am ajuns acasă la părinți după o oră. Vlad stătea pe canapea, cu un pahar de apă în mână, privirea pierdută. Mama îi punea comprese reci pe frunte, iar tata se uita la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— De ce ai luat mașina? am întrebat fără să ridic vocea.

Vlad a ridicat din umeri:

— Aveam nevoie să ajung la Andreea. Nu găseam taxiuri la ora aia. Oricum, nu e ca și cum ai avea nevoie de ea zilnic.

— Nu e vorba despre asta! E vorba că ai mințit și ai făcut ceva ce știai că nu e ok!

Mama a intervenit imediat:

— Lasă-l, măi, că e speriat destul! Ce vrei acum? Să-l faci să se simtă și mai rău?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Mereu era la fel: Vlad greșea, eu trebuia să fiu cel matur. Să iert. Să trec peste. Să nu fac scandal.

— Dar eu? Eu cine mă iartă pe mine că am pierdut tot ce am muncit?

Tata a oftat:

— Nu mai dramatiza. O să facem cumva să reparăm mașina.

— Cu ce bani? am întrebat. Că eu nu mai am nimic pus deoparte!

S-a lăsat liniște. Vlad s-a ridicat brusc:

— Dacă e așa grav, vând chitara și îți dau banii!

Am râs amar:

— Chitara aia pe care ți-a cumpărat-o tata când ai picat BAC-ul? Las-o acolo…

Mama a început să plângă încet. Tata s-a ridicat și a ieșit pe balcon. Am rămas doar eu și Vlad în sufragerie.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nici măcar nu-ți pare rău cu adevărat. Pentru tine totul e un moft.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu știi cum e să simți că nu contezi niciodată…

M-am blocat. Era pentru prima dată când îl vedeam vulnerabil. Dar tot nu era despre mine. Era despre el.

Au trecut zile în care nu ne-am vorbit. Mama încerca să mă îmbuneze cu mesaje scurte: „Hai acasă la masă”, „Nu mai fi supărat”, „Vlad chiar regretă”. Tata mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt probleme mai mari în viață.”

Într-o seară, am primit un mesaj de la Vlad: „Hai să ne vedem.” Ne-am întâlnit în parcarea blocului unde locuiam acum singur, după ce mă mutasem de la părinți tocmai ca să scap de tensiuni.

— Uite… am încercat să fac rost de bani, dar nu reușesc. Am vorbit cu Andreea să mă ajute, dar nici ea nu are… Poate ar trebui să plec din țară, ca tine.

L-am privit lung:

— Eu n-am plecat ca să fug de probleme. Am plecat ca să pot respira.

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Ți-ai dorit vreodată să fii singur la părinți?

Întrebarea m-a lovit ca un pumn în stomac. Da, uneori mi-am dorit asta. Să nu trebuiască mereu să fiu cel care repară totul după el.

— Nu știu… Poate că da. Dar nu așa.

A doua zi dimineață am găsit pe parbrizul mașinii mele vechi (cea pe care o foloseam înainte) o scrisoare de la mama: „Te rog să-l ierți pe Vlad. E fratele tău. Familia e tot ce avem.”

Am rupt scrisoarea fără să vreau. M-am simțit vinovat imediat după aceea. Dar ceva din mine s-a rupt definitiv atunci.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou cu părinții mei fără resentimente evidente. Vlad a plecat până la urmă în Germania, unde s-a angajat la o firmă de construcții. Mi-a trimis primul salariu aproape integral, cu un bilet: „Sper să poți repara mașina.”

Am plâns atunci pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru mașină, ci pentru tot ce pierdusem între timp: încrederea în familie, sentimentul că pot conta pe cineva fără să fiu mereu cel responsabil.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: oare chiar sunt eu cel rău pentru că am spus „ajunge”? Sau uneori trebuie să ne apărăm sufletul chiar și în fața celor dragi?