Lacrimi pe fața mamei: Secretul care ne-a destrămat familia

— Nu mai pot, Maria, nu mai pot! Trebuie să știi… vocea mamei tremura la telefon, iar eu, cu mâinile reci, încercam să-mi dau seama dacă visez sau trăiesc un coșmar. Era sâmbătă dimineața, soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din Pitești, iar eu mă pregăteam să merg la piață cu fiica mea, Ilinca. Dar acel telefon mi-a dat lumea peste cap.

— Ce s-a întâmplat, mamă? Am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Simțeam că ceva grav se întâmplase, dar nu aveam nici cea mai vagă idee cât de adânc avea să mă lovească adevărul.

— Vino acasă… și adu-o și pe Sorina. Trebuie să vorbim toate trei. Acum.

Am lăsat totul baltă, am sunat-o pe Sorina, sora mea mai mare, și ne-am întâlnit la scara blocului copilăriei noastre. Mama ne aștepta în bucătărie, cu ochii umflați de plâns și o ceașcă de cafea rece în față. Tata nu era acasă — lucru ciudat pentru o sâmbătă dimineața.

— Fetele mele… nu știu cum să vă spun… începu ea, dar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Am crezut că pot duce secretul ăsta cu mine în mormânt, dar nu mai pot. Nu după ce am văzut ce se întâmplă între voi două…

Sorina și cu mine ne-am privit nedumerite. În ultima vreme ne certaserăm des din cauza moștenirii bunicii — o casă bătrânească la țară, pe care niciuna nu o voia cu adevărat, dar nici nu voiam să renunțăm la ea.

Mama a oftat adânc și a început să povestească. Cu fiecare cuvânt, simțeam cum mi se strânge inima.

— Când eram tânără, înainte să mă mărit cu tatăl vostru… am avut o relație cu altcineva. Pe vremea aia nu era ca acum, nu aveai voie să faci greșeli. Eram îndrăgostită de un băiat din satul vecin, Doru îl chema. Dar părinții mei nu au fost de acord. M-au forțat să mă mărit cu tatăl vostru, Petre, pentru că era „om serios”.

Sorina a început să plângă încet. Eu simțeam cum mi se taie respirația.

— Ce legătură are asta cu noi? am întrebat, deși deja bănuiam răspunsul.

— Sorina… tu ești fiica lui Doru. Petre știe de la început, dar a acceptat să te crească ca pe a lui. Eu… n-am putut niciodată să vă spun adevărul. Dar acum, când vă certați pentru casa bunicii… nu pot să vă las să vă urâți pentru ceva ce nici nu vă aparține amândurora în același fel.

A urmat o tăcere apăsătoare. Sorina s-a ridicat brusc de pe scaun și a ieșit pe balcon, trântind ușa după ea. Eu am rămas încremenită.

— Mamă… de ce acum? De ce nu ne-ai spus niciodată?

— Pentru că mi-a fost frică. Frică să nu vă pierd pe amândouă. Frică de ce ar zice lumea. Frică de tata vostru…

Am ieșit după Sorina pe balcon. Plângea în hohote, sprijinită de balustradă.

— Tu știai ceva? m-a întrebat printre sughițuri.

— Nu… niciodată n-am bănuit nimic. Dar… te iubesc la fel ca înainte. Ești sora mea, orice ar fi.

— Nu sunt sigură că pot trece peste asta… Cum să-l privesc pe tata? Cum să mă uit la mama?

Am stat acolo mult timp, fără să vorbim. Doar zgomotul orașului și câte un strigăt de copil din parc ne aminteau că viața merge înainte.

În zilele următoare, tensiunea din familie a crescut. Tata s-a întors acasă și a aflat că mama ne spusese totul. S-au certat ore în șir, iar noi două am încercat să-i împăcăm fără succes.

— Petre, te rog! Nu e vina fetelor! striga mama într-o seară.

— Nu e vina lor, dar nici a mea! Am crescut-o ca pe fata mea! Și acum ce primesc?

Sorina s-a mutat temporar la mine. Încercam să-i fiu alături, dar și eu eram sfâșiată între furie și compasiune pentru mama.

Într-o noapte, am găsit-o pe Sorina stând pe canapea cu o fotografie veche în mână — una cu noi două mici, la mare.

— Crezi că Doru știe? m-a întrebat ea încet.

— Nu știu… Poate că ar trebui să-l cauți.

A doua zi, Sorina a plecat la țară să-l găsească pe Doru. S-a întors după câteva zile schimbată — mai liniștită, dar cu ochii roșii de plâns.

— Am vorbit cu el. Știa că mama era însărcinată când s-au despărțit, dar n-a știut niciodată sigur dacă sunt fata lui. Mi-a spus că mă iubește oricum și că regretă tot ce s-a întâmplat.

Încet-încet, am început să ne vindecăm rănile. Tata a acceptat greu situația, dar dragostea pentru Sorina a fost mai puternică decât orgoliul lui rănit. Mama a rămas marcată de vinovăție, dar și ușurată că nu mai poartă singură povara secretului.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Cât de mult ne definesc adevărurile nespuse? Poate iertarea să vindece totul sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?