Între două mame: Lupta pentru liniștea copilului meu

— Nu vreau să vină aici! Nu cât timp sunt eu în viață! vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde abia mai încăpeam între scutece, biberoane și cutii de ceai pentru lactație. Era trecut de ora zece seara, iar eu, Ioana, abia reușisem să adorm fetița, pe Ilinca, după o zi întreagă de colici și plânsete. Soțul meu, Vlad, stătea între noi ca un arbitru obosit, cu ochii roșii de nesomn.

— Mamă, nu e vorba despre tine, încerc eu să explic cu voce joasă, să nu trezesc copilul. Mama mea vrea doar să mă ajute câteva zile. Sunt epuizată…

— E casa voastră, dar și a mea! strigă Maria, uitând că Vlad și cu mine plătim chiria. Eu am crescut trei copii fără ajutorul nimănui! Ce-i cu moda asta să vină bunica să stea la voi? O să vă învețe prostii!

Simt cum mi se strânge stomacul. Mama mea, Elena, mă sunase cu o oră înainte: „Ioana, vin mâine dimineață cu trenul. Ți-am făcut supă de pui și compot de mere. Nu pot să stau liniștită știind cât de greu îți e.”

Nu i-am spus nimic despre reacția Mariei. Cum să-i spun? Mama a crescut la țară, a muncit toată viața pe brânci și nu a avut niciodată parte de ajutor. Pentru ea, să-și vadă fata la necaz era cel mai mare coșmar.

— Vlad, spune-i tu! îl implor cu privirea. Dar el tace. Își freacă fruntea și oftează.

— Mamă, Ioana are nevoie de sprijin. Nu e nimic rău dacă vine mama ei câteva zile…

— Și eu ce sunt aici? Un străin? răbufnește Maria. Eu nu știu să țin un copil? Dar dacă vine Elena, eu plec! Să văd cum vă descurcați fără mine!

Asta era amenințarea supremă. Maria locuia singură într-un apartament cu trei camere în cartierul vecin, dar de când s-a născut Ilinca venea zilnic „să ne ajute”. Ajutorul ei era însă o povară: critica tot ce făceam, spunea că nu știu să-mi cresc copilul și că laptele meu „e prea slab”.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind la Ilinca cum doarme liniștită. M-am gândit la mama mea, la sacrificiile ei, la cât de mult mi-a lipsit când eram mică și ea lucra două schimburi la fabrica de confecții. M-am gândit la Maria, la singurătatea ei, la frica de a nu-și pierde locul în viața noastră.

Dimineața am găsit-o pe Maria în bucătărie, făcând ordine printre biberoane.

— Ioana, eu azi nu mai vin după-amiază. Să vă descurcați singuri dacă așa vreți.

Am simțit un nod în gât.

— Maria, nu vreau să pleci. Dar nici nu pot s-o țin pe mama departe. E mama mea!

A dat din mână a lehamite și a ieșit trântind ușa.

La prânz a sosit mama. A intrat încet, cu o sacoșă plină de borcane și pachete.

— Vai, ce frumoasă e Ilinca! Și ce obosită ești tu… Hai să te ajut să dormi puțin.

M-am prăbușit în brațele ei și am plâns ca un copil. Nu mai plânsesem așa din liceu.

Au urmat câteva zile în care am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Mama gătea, spăla rufe, mă lăsa să dorm câteva ore legate. Vlad era recunoscător pentru liniște. Dar Maria nu a mai venit deloc. Nici măcar nu a sunat.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise și mama citea pe canapea o carte veche de poezii, Vlad s-a întors acasă abătut.

— Am trecut pe la mama… Plângea. Zice că nu mai are rost să vină la noi dacă nu-i respectăm dorințele.

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Oare chiar am greșit? Oare trebuia să aleg între cele două mame?

A doua zi am luat Ilinca în brațe și am mers la Maria acasă. A deschis ușa cu ochii umflați de plâns.

— Ce cauți aici?

— Am venit să te văd… S-o vezi pe Ilinca… Să vorbim.

A oftat adânc și ne-a poftit în sufragerie.

— Ioana… Eu nu vreau răul nimănui. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu mă dați la o parte. Să nu rămân singură…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Maria, nu te vom da niciodată la o parte. Dar am nevoie și de mama mea… Nu pot fi mamă bună dacă sunt sfâșiată între voi două.

A tăcut mult timp. Apoi s-a apropiat de Ilinca și i-a mângâiat obrazul.

— Poate că ai dreptate… Poate că noi, mamele astea bătrâne, ar trebui să învățăm să lăsăm loc și altora…

Am plecat acasă cu inima mai ușoară, dar știam că rana rămâne acolo — între două femei care mă iubesc fiecare în felul ei și care nu știu cum să împartă dragostea pentru același copil.

Acum, când Ilinca doarme liniștită lângă mine și casa e din nou plină de liniște, mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași dramă tăcută? Oare chiar trebuie să alegem între cei pe care îi iubim sau există o cale prin care toți să ne simțim acasă?