Între două lumi: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Dacă te mai întorci la el, Ana, să nu mai calci pragul casei mele!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei și mirosul de pâine prăjită. Ana stătea în fața mea, cu ochii roșii, tremurând ușor. Își strângea mâinile una în alta, ca și cum ar fi încercat să-și țină sufletul laolaltă.

— Mamă, nu e atât de simplu…
— Ba da, Ana! E mai simplu decât crezi. Ori rămâi aici, ori te întorci la el și uiți că ai avut vreodată o mamă.

Nu-mi recunoșteam vocea. Era aspră, tăioasă, ca o lamă veche. Dar nu mai puteam. Ani de zile am privit cum fiica mea se topește sub ochii mei, cum fiecare vizită la noi era mai scurtă, cum fiecare telefon era mai stins. Știam ce se întâmplă între ea și Radu. Toată lumea știa. În satul nostru din Prahova, bârfa circulă mai repede decât autobuzul de Ploiești.

Ana fusese mereu copilul meu sensibil. Când era mică, plângea dacă vedea un câine flămând sau dacă îi spunea cineva ceva urât la școală. Eu și Ilie, soțul meu, am încercat să o creștem cu blândețe, dar și cu reguli. Să știe ce-i bine și ce-i rău. Dar când l-a adus pe Radu acasă, am simțit că ceva nu e în regulă. Era prea tăcut, prea posac, prea gelos. Dar Ana îl iubea orbește.

— Mamă, nu pot să-l las așa… Are nevoie de mine. Nu e rău tot timpul. Doar… are momentele lui.

Mi-am mușcat buza să nu țip din nou. Știam ce înseamnă „momentele lui”. O văzusem cu vânătăi pe brațe, cu ochii umflați de plâns. Odată a venit cu buza spartă și mi-a spus că a căzut pe scări. Nu am crezut-o niciodată.

— Ana, tu nu vezi că te distruge? Că nu ești decât o umbră?
— Dar dacă nu mă mai primești aici… unde să mă duc?

Am simțit un nod în gât. Asta era problema: nu avea unde să se ducă. Prietenele ei s-au îndepărtat când au văzut cât de posesiv e Radu. La serviciu nu mai mergea de luni bune — „Nu are rost”, îi spusese el. „Stai acasă, ai grijă de mine.”

În sat, lumea vorbea: „Ce fată frumoasă era Ana! Ce-a ajuns acum…” Unii dădeau vina pe mine: „N-ai știut s-o crești.” Alții pe Ilie: „Prea blând cu fetele.” Dar nimeni nu venea să întrebe dacă avem nevoie de ajutor.

În seara aceea, după ce Ana s-a retras în camera ei, am stat pe scaunul din bucătărie și am plâns în pumni. Ilie a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Mariana, poate ar trebui să fim mai blânzi cu ea…
— Blânzi? Ilie, dacă nu punem piciorul în prag acum, o pierdem de tot! Nu vezi că nu mai e Ana noastră?

Ilie a oftat greu.

— Știu… Dar dacă o alungăm?

A doua zi dimineață, Ana a venit la masă cu ochii umflați.

— Mamă… am nevoie de ajutor. Nu știu ce să fac.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns.

— O să fim lângă tine, dar trebuie să vrei și tu să ieși din asta.

Au urmat luni grele. Radu venea la poartă și striga după ea. Odată a spart geamul de la bucătărie. Am chemat poliția, dar au zis că „e treabă de familie”. Ana plângea nopți întregi și uneori mă întreba dacă nu ar fi mai bine să se întoarcă la el — „Poate se schimbă…”

Într-o zi, după ce Radu a venit beat și a încercat să o tragă afară din curte cu forța, am ieșit în stradă și am țipat cât m-au ținut plămânii:

— Dacă mai pui mâna pe fata mea, te bag eu la pușcărie!

Vecinii s-au uitat pe după garduri, dar nimeni n-a ieșit să ne ajute. După incidentul ăsta, Ana a început să meargă la consiliere la Ploiești. Îi era rușine — „Ce-o să zică lumea?” — dar încet-încet a început să-și recapete curajul.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Ana a venit acasă cu un zâmbet timid.

— Mamă… azi am fost la interviu pentru un job la magazinul din centru. M-au luat!

Am plâns amândouă în bucătărie. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că există speranță.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o duminică dimineață, Radu a venit din nou la poartă cu flori și promisiuni.

— Ana! Hai acasă! M-am schimbat! Fără tine nu sunt nimic!

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari.

— Ce fac, mamă?

Am simțit furia clocotind în mine.

— Dacă te duci cu el acum… să nu te mai întorci niciodată aici!

A stat pe loc câteva minute care mi s-au părut o eternitate. Apoi s-a întors spre casă și a închis poarta în urma ei.

Au trecut doi ani de atunci. Ana lucrează acum la magazin și merge regulat la consiliere. Încet-încet și-a făcut prieteni noi. Radu n-a mai apărut — am obținut ordin de restricție cu greu, după multe drumuri la poliție și judecătorie.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am fost atât de dură cu ea atunci. Poate că dacă eram mai blândă… Dar poate tocmai hotărârea mea a salvat-o.

Mă uit la Ana acum — încă fragilă uneori, dar mult mai puternică decât înainte — și mă gândesc: Oare câte mame din România trăiesc aceeași dramă? Oare câte fete ca Ana au nevoie doar de un sprijin ferm ca să-și găsească drumul? Ce ați fi făcut voi în locul meu?