Între două lumi: cheia care deschide rănile vechi

— Irina, nu înțeleg de ce nu vrei să-i dai mamei tale cheia. E mama ta, nu un străin! vocea lui Radu răsună în bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit. Mă uit la el peste ceașca de ceai, simțind cum mi se strânge stomacul. Pe masa dintre noi, cheile casei stau ca un verdict.

— Radu, nu e atât de simplu… încerc să spun, dar el ridică din umeri, exasperat.

— Ce poate să facă? Să vină să ne ajute? Să aibă grijă de copii? E normal! Toți prietenii mei au părinții aproape. Numai tu… numai tu faci atâta caz!

Îmi mușc buza de jos și simt cum mă cuprinde furia amestecată cu rușine. Dacă ar ști… dacă ar fi văzut ce am văzut eu, dacă ar fi simțit ce am simțit eu în casa copilăriei mele, poate ar înțelege. Dar nu știe. Și nici nu vrea să știe.

Mama mea, Lidia, a fost mereu o prezență puternică. Nu pentru toată lumea — pentru vecini era femeia amabilă care făcea prăjituri și dădea sfaturi despre flori. Pentru mine și fratele meu, Dan, era furtuna care nu se mai oprea niciodată. Tata, Mircea, a avut cândva un post important la primărie. Poate prea important pentru liniștea noastră. Când venea acasă, mama îl domina cu aceeași voce tăioasă cu care ne certa pe noi.

— De ce ai luat 8 la matematică? Nu ți-e rușine? Ce-o să zică lumea? mă întreba când eram mică, iar eu mă chirceam pe scaunul din bucătărie, încercând să dispar.

Ani de zile am trăit cu frica de a nu greși. Orice pas greșit era pedepsit cu tăcere sau cu țipete. Dan a plecat la facultate la Cluj și n-a mai vrut să audă de ea. Eu am rămas, prinsă între dorința de a fi iubită și nevoia de a respira.

Când l-am cunoscut pe Radu, am crezut că viața mea se va schimba. El era blând, răbdător, cu o familie caldă care se aduna la masă duminica și râdea din orice. M-a cerut în căsătorie după doi ani și am spus „da” cu speranța că voi putea începe de la zero.

Dar mama nu s-a schimbat. A venit la nuntă și a criticat totul: rochia mea prea simplă, florile prea ieftine, meniul prea modern. După nuntă, a început să sune zilnic: „Ce-ai gătit azi? Ai spălat perdelele? Nu-l lăsa pe Radu să facă totul!”

Când s-a născut fetița noastră, Mara, mama a venit cu valiza și a stat două săptămâni fără să întrebe dacă vrem sau nu. A criticat cum țin copilul în brațe, cum îi dau să mănânce, cum îi fac baie. Într-o seară, când am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni, am știut că trebuie să pun o limită.

Așa am decis: nu-i voi da niciodată cheia casei noastre. Nu vreau să intru într-o zi și s-o găsesc cotrobăind prin dulapuri sau criticându-mi viața. Dar cum să-i explic asta lui Radu?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat din nou:

— Radu, te rog… Nu pot. Nu pot să-i dau cheia. Nu vreau să intru într-o zi și s-o găsesc aici fără să știu.

El oftează:

— Irina, exagerezi! E mama ta! Vrea doar să te ajute.

— Nu vrei să înțelegi… Pentru mine nu e ajutor. E control. E ca atunci când eram mică și nu aveam voie să respir fără permisiune.

Radu se ridică nervos:

— Poate ar trebui să vorbești cu cineva! Ai traume din copilărie și le aduci aici!

M-am simțit mică și singură. Poate chiar am traume. Poate chiar sunt defectă. Dar știu că nu vreau ca Mara să crească simțindu-se la fel ca mine.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat:

— Irina, când îmi dai cheia? Să pot veni când vreau eu să vă ajut!

Am inspirat adânc:

— Mamă… nu pot. Nu vreau.

A urmat o tăcere grea.

— Cum adică nu poți? Sunt mama ta! Ce ai de ascuns?

— Nimic… doar că vreau să avem intimitatea noastră.

A început să plângă la telefon:

— După tot ce am făcut pentru tine! Așa mă răsplătești?

Am închis telefonul tremurând. Radu m-a privit lung:

— Ai făcut bine?

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Știu doar că pentru prima dată am ales pentru mine.

Seara aceea a fost liniștită. Mara a dormit între noi și am simțit că poate există speranță.

Dar conflictul mocnește încă între mine și Radu. Între mine și mama. Între trecut și prezent.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult trebuie să suferim pentru a ne apăra liniștea? Cât curaj trebuie să ai ca să spui „nu” propriei mame?