Între două lumi: Când bunica Liliana a intrat în casa noastră

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam spre ușa apartamentului nostru de la etajul patru, unde bunica Liliana stătea cu valiza în mână, pierdută și micșorată de ani.

Radu a oftat, evitându-mi privirea. — Nu aveam altă soluție, Maria. Mama nu mai poate, iar la azil nu vreau s-o dau. E bunica mea!

Am simțit cum pereții sufrageriei se strâng în jurul meu. De când ne-am mutat aici, visam la liniște, la serile noastre tihnite după serviciu, la planurile pentru copilul pe care încă nu-l aveam. Dar acum, totul părea să se prăbușească sub greutatea unei decizii pe care nu o luasem împreună.

Bunica Liliana a intrat încet, cu pași mici, privindu-mă cu ochi tulburi. — Ce frumos ai aici, draga mea… Cum te cheamă?

Am simțit un nod în gât. — Maria, bunico. Sunt soția lui Radu.

— Aaa… Maria… Da, da… Și unde e mama mea? a întrebat ea, privind în jur ca și cum ar fi căutat ceva pierdut de mult.

Am schimbat o privire cu Radu. Știam că bunica avea momente de confuzie, dar nu mă așteptam să fie atât de rău. În acea seară, am încercat să gătesc ceva ce știam că îi plăcea lui Radu — ciorbă de perișoare — dar nu am putut mânca. Bunica a stat la masă cu noi, povestind despre copilăria ei la țară, apoi s-a ridicat brusc și a început să caute ușa de la baie prin bucătărie.

— Nu pot să fac asta, i-am șoptit lui Radu după ce am dus-o pe Liliana la culcare. Nu sunt pregătită. Nici măcar nu știu cum să am grijă de ea.

Radu m-a luat de mână. — Nici eu nu știu, Maria. Dar e familie. Trebuie să încercăm.

Zilele au trecut greu. Bunica se trezea noaptea și rătăcea prin casă, uneori încercând să iasă pe hol. Odată am găsit-o încercând să sune la interfonul vecinilor, convinsă că acolo locuiește sora ei. Am început să mă simt captivă în propria casă, mereu în alertă, mereu obosită. Radu era tot mai absent — serviciul îl ținea până târziu, iar când venea acasă, părea epuizat și el.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine ar trebui să stea cu bunica la medic, am izbucnit:

— Tu ai adus-o aici! Tu ar trebui să te ocupi!

Radu a ridicat tonul pentru prima dată în ani: — Și tu ce vrei să fac? S-o las pe stradă? Să o trimit la azil?

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Bunica a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Nu plânge, fata mea… O să fie bine…

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Nu era vina ei că mintea îi juca feste. În acea noapte, am stat lângă patul ei până a adormit, ascultând-o cum murmura nume din trecut.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Liliana în bucătărie, încercând să facă ceai. Apa curgea peste ibric și ardea pe aragaz. Am stins focul la timp, dar mi-am dat seama cât de periculos devenise totul. Am sunat-o pe cumnata mea, Irina, să-i cer ajutor.

— Maria, nu pot să vin. Am copiii mici și soțul plecat în delegație. Dar poate găsim o femeie care să stea cu ea câteva ore pe zi…

Am început să caut pe internet „îngrijitoare bătrâni”, dar prețurile erau uriașe pentru bugetul nostru. Într-o zi, când eram la capătul puterilor, am găsit un caiet vechi printre lucrurile bunicii. Era plin cu rețete scrise de mână și fotografii alb-negru cu oameni necunoscuți.

— Cine e fata asta? am întrebat-o arătând spre o poză cu o tânără zâmbitoare.

Bunica a zâmbit larg: — E sora mea, Ana. A fugit cu un băiat din sat și n-am mai văzut-o niciodată… Tata n-a iertat-o niciodată.

Am simțit un fior. Parcă povestea ei era și povestea mea — dorința de libertate, frica de judecata familiei. Am început să-i ascult poveștile cu atenție și am descoperit o altă Liliana: o femeie care iubise, care suferise, care fusese nevoită să renunțe la visele ei pentru familie.

Într-o seară, când Radu a venit acasă și ne-a găsit râzând împreună la masa din bucătărie, s-a oprit în prag și ne-a privit lung.

— Ce faceți aici?

— Învăț să fac cozonac după rețeta bunicii! am spus eu zâmbind.

Radu s-a apropiat și ne-a îmbrățișat pe amândouă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o dimineață, bunica nu s-a mai trezit. Am sunat ambulanța și am stat cu inima strânsă lângă patul ei până au venit medicii. A supraviețuit unui accident vascular minor, dar medicii ne-au spus clar: are nevoie de supraveghere permanentă.

Am avut o discuție lungă cu Radu. — Nu mai putem continua așa. Trebuie să găsim o soluție.

— Știu… Dar nu vreau s-o trimit la azil…

— Nici eu nu vreau… Dar nici nu putem sacrifica totul. Poate găsim un centru de zi sau o îngrijitoare măcar câteva ore…

Am început să vizităm centre pentru bătrâni. Unele erau reci și impersonale, altele mai primitoare. Am ales unul mic, aproape de casă, unde bunica putea merge ziua și se întorcea seara acasă. A fost greu la început — plângea dimineața când pleca, dar încet-încet s-a obișnuit.

Într-o zi, când am venit să o luăm acasă, m-a privit lung și mi-a spus:

— Mulțumesc că ai avut grijă de mine… Chiar dacă uneori nu știu cine ești.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Poate că nu eram pregătită pentru tot ce a adus bunica Liliana în viața noastră, dar am învățat că familia nu e doar despre sânge sau obligație — e despre răbdare, iertare și dragoste necondiționată.

Mă întreb uneori: câți dintre noi suntem pregătiți să ne confruntăm cu bătrânețea celor dragi? Câți suntem dispuși să renunțăm la confortul nostru pentru a le oferi demnitate? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu.