Între două femei: Povestea unui fiu care nu știa să spună „nu”

— Nu uita să iei carne tocată, să nu cumva să vii iar cu porcării din alea congelate! vocea mamei mele răsuna încă în urechi, deși ușa apartamentului se trântise deja în urma mea. Era sâmbătă dimineață, iar Bucureștiul mirosea a ploaie și a pâine proaspătă. Aveam 35 de ani și încă locuiam cu mama, Mariana, într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei. Mă simțeam ca un copil prins în capcana propriei vieți, incapabil să rup lanțurile care mă țineau legat de trecut.

La coada de la măcelărie, mi-am verificat telefonul pentru a zecea oară. Mesajele de la Camelia erau încă acolo, nevăzute. O cunoșteam din liceu, dar nu mai vorbisem de ani buni. Cu două zile înainte, îmi scrisese din senin: „Vrei să bem o cafea? Mi-e dor să te văd.” Am ezitat să-i răspund. Mama nu suporta ideea să am o relație. Pentru ea, eram tot „băiatul mamei”, iar orice femeie din viața mea era o amenințare.

— Vlad? Tu ești? vocea Cameliei m-a trezit din gânduri. Am ridicat privirea și am văzut-o: părul castaniu prins într-o coadă lejeră, ochii verzi, zâmbetul acela cald pe care îl știam din adolescență.

— Camelia! Ce surpriză… am bâiguit eu, încercând să-mi ascund emoția.

— Ce faci? Tot aici stai? a întrebat ea, privindu-mă cu un amestec de curiozitate și compasiune.

— Da… cu mama. Știi cum e… am dat din umeri, rușinat.

Am ieșit împreună din magazin și am acceptat invitația ei la cafea. Ne-am așezat la o terasă mică, sub o umbrelă roșie, și am început să povestim. Camelia era divorțată de doi ani și avea o fetiță de cinci ani. Îmi povestea despre greutățile prin care trecuse, despre singurătate și despre cât de mult îi lipsea cineva care să o asculte cu adevărat.

— Știi, Vlad, uneori cred că nu mai știu cine sunt. Parcă tot timpul trăiesc pentru alții… pentru copil, pentru părinți… Dar tu? Tu ce vrei cu adevărat? m-a întrebat ea brusc.

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Nu știam ce să răspund. Ce voiam eu? Să scap de sub controlul mamei? Să fiu cu Camelia? Să am propria mea viață?

Când am ajuns acasă cu carnea tocată, mama mă aștepta în bucătărie, cu brațele încrucișate.

— Ai întârziat! Unde ai fost?

— Am întâlnit o prietenă veche… am spus încet.

— O prietenă? Iar începi cu prostiile? Vlad, tu nu vezi că toate vor doar să profite de tine? Numai eu îți vreau binele! a izbucnit ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. De fiecare dată când încercam să fac ceva pentru mine, mama găsea o cale să mă facă să mă simt vinovat. M-am refugiat în camera mea și am privit pe geam minute în șir. Afară ploua mărunt, iar picăturile se prelingeau pe sticlă ca niște lacrimi mute.

În zilele următoare, am început să mă văd tot mai des cu Camelia. Îmi plăcea liniștea pe care o aducea în viața mea, felul în care mă asculta fără să mă judece. Dar fiecare întâlnire era umbrită de teama reacției mamei. Într-o seară, când m-am întors târziu acasă, am găsit-o plângând în bucătărie.

— De ce faci asta cu mine? De ce mă lași singură? Eu te-am crescut singură! Eu am renunțat la tot pentru tine! a strigat printre suspine.

M-am simțit ca un trădător. Am încercat să-i explic că am nevoie de spațiul meu, că vreau să fiu fericit. Dar pentru ea, fericirea mea era sinonimă cu prezența mea lângă ea.

Într-o zi, Camelia mi-a spus:

— Vlad, nu poți trăi la nesfârșit între două lumi. Trebuie să alegi: ori rămâi băiatul mamei tale, ori devii bărbatul care vrei să fii.

Cuvintele ei au răsunat în mintea mea zile întregi. Am început să caut apartamente de închiriat pe internet. Fiecare anunț mi se părea un pas spre libertate și totodată o trădare față de mama.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care mi-a spus că dacă plec o să moară de inimă rea — am făcut pasul decisiv. Mi-am făcut bagajele și am plecat la Camelia pentru câteva zile. Mama m-a sunat neîncetat; nu i-am răspuns. În acele nopți petrecute pe canapeaua Cameliei, am simțit pentru prima dată ce înseamnă liniștea. Dar vinovăția nu mă lăsa să dorm.

După o săptămână, m-am întors acasă pentru a discuta cu mama. Am găsit-o stând pe întuneric, cu ochii roșii de plâns.

— Vlad… eu fără tine nu pot trăi… a șoptit ea.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.

— Mamă, trebuie să înveți să trăiești și tu pentru tine. Eu nu pot fi fericit dacă tu mă ții prizonier aici…

A plâns mult în noaptea aceea. Eu la fel. Dar dimineața am plecat din nou la Camelia, hotărât să-mi construiesc propria viață.

Au trecut luni de atunci. Relația cu mama e încă tensionată; uneori nu vorbim cu zilele. Dar încet-încet, fiecare dintre noi încearcă să se obișnuiască cu noua realitate.

Mă întreb adesea: oare cât din viața noastră sacrificăm din loialitate față de părinți? Și când vine momentul să alegem pentru noi — avem curajul să facem asta fără regrete?