Între două case: Povestea unei fiice pierdute

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui? Glasul mi-a tremurat, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Stăteam în bucătăria noastră mică din Pitești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin inima întreagă. Mama, cu umerii aduși și privirea pierdută în ceașca de ceai, părea mai bătrână decât oricând.

— Nu e așa simplu cum crezi tu, Ilinca, a șoptit ea, evitând să mă privească. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru toată lumea.

— Pentru toată lumea? Dar eu? Eu unde sunt în „toată lumea” asta? Am renunțat la atâtea pentru tine! Am rămas aici, am avut grijă de tine după ce tata a murit, am pus viața mea pe pauză… și tu dai casa mătușii Mariana?

Am simțit cum furia și durerea mă sufocă. Mătușa Mariana, sora mamei, nu venise niciodată să ne ajute cu adevărat. Venea doar la sărbători, cu zâmbetul ei fals și cu povești despre cât de greu îi este la București. Dar mama… mama mereu o apăra.

— Mariana are nevoie de un loc unde să stea. Tu ești tânără, Ilinca. O să-ți faci un rost. Casa asta e prea mare pentru noi două… și eu nu mai pot să o întrețin.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, abandonată chiar de cea pentru care făcusem totul. Am ieșit pe balconul îngust, unde mi-am aprins o țigară cu mâinile tremurânde. De jos se auzea lătratul unui câine și zgomotul tramvaiului care trecea pe bulevard.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile mamei înaintea visurilor mele: când am refuzat jobul din Cluj ca să rămân aproape de ea după accidentul cerebral al tatei; când am renunțat la relația cu Vlad pentru că el nu voia să stea în Pitești; când am acceptat să lucrez part-time ca să pot fi mereu acasă dacă avea nevoie de mine.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în sufragerie, uitându-se la fotografiile vechi. M-am așezat lângă ea, cu inima grea.

— Mamă, nu înțeleg… De ce nu ai avut încredere în mine? De ce nu mi-ai spus?

— Ilinca, nu vreau să te leg de casa asta. Tu meriți mai mult decât patru pereți și niște amintiri triste. Mariana… ea nu are pe nimeni. Eu… eu nu mai am mult.

— Nu spune asta! Ai pe mine!

— Știu că mă iubești. Dar nu vreau să-ți fie povară bătrânețea mea.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am vrut să urlu că nu e drept, că sacrificiul meu nu valorează nimic dacă la final rămân fără nimic. Dar m-am abținut. Am plecat la serviciu cu ochii umflați și capul greu.

La birou, colega mea, Roxana, m-a tras deoparte.

— Ce ai pățit? Pari terminată.

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Ilinca, tu trebuie să te gândești și la tine. Nu poți trăi mereu pentru alții. Dacă mama ta a ales așa… poate e timpul să-ți faci și tu planuri pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, mătușa Mariana era deja acolo, cu valizele la ușă și un zâmbet larg.

— Draga mea Ilinca! Ce bine că suntem din nou împreună! O să vezi că va fi bine!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am trecut pe lângă ea fără să-i răspund și m-am închis în cameră. Am început să scriu această scrisoare — poate ca să mă descarc, poate ca să găsesc un sens sau un sfat.

M-am gândit la toți anii pierduți între două case: casa copilăriei mele și casa visurilor mele neîmplinite. La sacrificiile făcute din dragoste sau din datorie. La cât de ușor pot fi șterse toate acestea printr-o semnătură pe un act notarial.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Mama era tot mai retrasă, iar mătușa încerca să preia controlul asupra fiecărui detaliu: „Ilinca, ar trebui să-ți cauți ceva al tău”, „Nu-i normal ca o fată de vârsta ta să stea cu mama”, „Poate găsești pe cineva care să te ia”.

Într-o seară, după ce am auzit-o spunându-i mamei că „Ilinca trebuie să-și vadă de viața ei”, am izbucnit:

— Poate că ar trebui să plec! Poate că așa o să fiți voi două fericite!

Mama a început să plângă. Mătușa a ridicat din umeri.

— E alegerea ta, draga mea.

Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe străzi până târziu în noapte, încercând să-mi adun gândurile. Mi-am dat seama că nu pot schimba trecutul și nici deciziile altora. Dar pot decide ce fac cu viața mea de acum înainte.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la Roxana pentru câteva zile. Mama m-a sunat plângând:

— Ilinca, te rog… Nu vreau să te pierd!

— Nici eu nu vreau să te pierd, mamă. Dar trebuie să mă regăsesc pe mine întâi.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va înțelege durerea mea și va avea un sfat pentru mine. Cum poți ierta când te simți trădat? Cum poți merge mai departe când tot ce ai construit s-a năruit într-o clipă?

Poate că sacrificiul nu e întotdeauna răsplătit. Poate că trebuie să învățăm să ne alegem pe noi înșine înainte de a-i pune mereu pe ceilalți pe primul loc.

Oare voi reuși vreodată să-mi găsesc locul între două case care nu-mi mai aparțin?