Între Dor și Libertate: Povestea unei Mame și a Fiului Său

— Vlad, nu mai vii duminică la masă? Am făcut sarmale, știi că-ți plac…

Vocea mea răsună în bucătăria mică, plină de abur și mirosuri familiare. Telefonul stă pe masă, ecranul luminat cu poza lui Vlad, fiul meu. Îi aud ezitarea în respirație, înainte să răspundă:

— Mamă… nu pot, mergem la părinții Ilincăi. Poate altădată.

Îmi mușc buza. Altădată. De când s-a însurat, „altădată” a devenit răspunsul lui preferat. Mă uit la poza de pe perete — Vlad la 5 ani, cu obrajii roșii și ochii mari, râzând în brațele mele. Unde s-a dus timpul?

Nu sunt singură, dar mă simt tot mai des ca o umbră în propria casă. După ce soțul meu, Doru, a murit acum șapte ani, Vlad mi-a fost sprijin și lumină. Am trecut împreună prin tot: boala lui Doru, lipsurile, nopțile lungi când nu aveam bani nici de pâine. Vlad era mereu acolo — „Nu-ți face griji, mamă, o să fie bine.”

Acum, când totul ar trebui să fie mai ușor, simt că-l pierd. Ilinca e o fată bună, nu pot spune altfel. Dar de când s-au mutat împreună, parcă Vlad nu mai e al meu. Nu mai vine la cafeaua de dimineață, nu mă mai sună să-mi povestească ce-a făcut la muncă. Iar eu… eu rămân cu farfuriile pline și cu liniștea apăsătoare.

Într-o seară de joi, după ce am plâns în tăcere pe marginea patului, am decis să merg la ei neanunțată. Am cumpărat cozonac și am bătut la ușa lor cu inima cât un purice.

— Mamă? Ce surpriză! — Vlad părea bucuros, dar ochii Ilincăi s-au îngustat o clipă.

— Am trecut doar să vă văd… Să vă aduc ceva dulce.

Am stat pe marginea canapelei, ascultându-i cum povestesc despre planurile lor: vacanță la Brașov, un credit pentru apartament nou. M-am simțit ca un musafir în viața propriului copil.

— Mamă, știi… Poate ar fi bine să ne anunți înainte să vii — mi-a spus Ilinca mai târziu, cu voce blândă dar fermă.

M-am ridicat brusc:

— Nu vreau să vă deranjez…

Pe drum spre casă mi-am amintit de mama mea, cum mă certa că nu-i dau destul timp. „O să vezi tu când o să ai copii!” Avea dreptate. Dar nu m-a pregătit nimeni pentru golul ăsta.

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul: am mers la piață, am stat la taclale cu vecina Lenuța, am citit romane polițiste. Dar nimic nu umplea spațiul lăsat de absența lui Vlad.

Într-o duminică ploioasă m-a sunat sora mea, Rodica:

— Mariana, lasă-l pe Vlad în pace! Are și el viața lui. Nu-l sufoca!

— Dar eu nu vreau decât să-l văd…

— Și eu vreau multe! Dar copiii trebuie lăsați să zboare.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Oare chiar îl sufoc? Oare dragostea mea îl ține pe loc?

Într-o seară târzie, Vlad m-a sunat:

— Mamă… pot să vin mâine la tine?

Inima mi-a tresărit:

— Sigur că da! Te aștept cu plăcinte calde.

A venit singur. S-a așezat la masă și a tăcut mult timp.

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar trebuie să înțelegi că am și eu familia mea acum. Nu vreau să te rănesc.

Mi-au dat lacrimile:

— Știu… dar mi-e dor de tine. Atât de dor încât mă doare.

S-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns:

— O să vin mai des. Promit.

Dar promisiunile se pierd repede în vântul vieții. Au trecut luni și vizitele au rămas rare. Am început să scriu într-un jurnal:

„Astăzi am făcut ciorbă de perișoare. Mirosul mi-a amintit de copilăria lui Vlad. Oare va veni vreodată din nou acasă cu aceeași bucurie?”

Am început să merg la biserică duminica. Acolo am găsit alte femei ca mine — mame care își așteaptă copiii cu masa pusă și sufletul gol.

Într-o zi, preoteasa m-a întrebat:

— Mariana, ce-ți lipsește cel mai mult?

— Să fiu din nou importantă pentru cineva — am răspuns fără să gândesc prea mult.

Mi-am dat seama atunci că nu Vlad e problema. Ci eu — nevoia mea de a fi necesară, de a fi centrul universului cuiva.

Am început să fac voluntariat la un centru pentru copii abandonați. Acolo am găsit zâmbete care nu cer nimic în schimb și brațe care se agață de mine fără teamă că îi voi sufoca.

Vlad mă sună acum mai rar, dar când o face e sincer:

— Mamă, sunt bine. Tu cum ești?

— Sunt bine, dragul meu. Chiar sunt bine.

Uneori încă mă doare dorul, dar am învățat să-l port ca pe o medalie: dovada că am iubit mult și curat.

Mă întreb uneori: oare cât trebuie să renunțăm din noi pentru ca cei dragi să fie liberi? Și cât din dragoste devine lanț dacă nu știm când să-i dăm drumul?