Între datorie și libertate: povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama lui stătea în camera alăturată, murmurând ceva neinteligibil către pereți. Mirosea a medicamente și a ceai uitat pe masă. Radu s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie.

— Cum adică nu mai poți? E mama mea! Cine să aibă grijă de ea dacă nu noi?

Mi-am strâns palmele transpirate în poală. De luni de zile, viața noastră era o succesiune de crize: țipete noaptea, farfurii sparte, vecini care băteau la ușă speriați, vizite la doctori care ridicau din umeri. Eu eram cea care o spăla, îi dădea pastilele, îi schimba hainele, îi suporta crizele de paranoia. Radu era mereu la serviciu sau „prea obosit”.

— Nu mai pot, Radu. Am ajuns să nu mai dorm nopțile. Nu mai sunt eu. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Nu e viața pe care mi-am dorit-o.

El s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să plimbe nervos prin bucătărie.

— Deci asta e tot? După douăzeci de ani, renunți? Pentru că te deranjează mama?

— Nu mă deranjează! Dar are nevoie de îngrijire specializată! Nu sunt asistent medical, nu sunt psiholog! Am încercat tot ce am putut… Dar nu mai pot!

A tăcut mult timp. În seara aia nu am mai vorbit. A doua zi dimineață, mi-a spus sec:

— Dacă nu vrei să ai grijă de mama, atunci nu mai avem ce discuta. Vreau divorț.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu fața ascunsă în palme, ca să nu mă audă nici el, nici mama lui. M-am gândit la anii noștri împreună: la vacanțele la mare când copiii erau mici, la serile când râdeam împreună la televizor, la promisiunile făcute la altar. Unde dispăruseră toate astea?

Mama lui Radu fusese mereu o prezență apăsătoare în viața noastră. Chiar și când era sănătoasă, avea o fire dificilă: critică, suspicioasă, geloasă pe timpul nostru împreună. După ce a rămas văduvă și boala s-a agravat, a devenit imposibil de gestionat. Am acceptat să o luăm la noi din milă și din datorie. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă pot sau dacă vreau cu adevărat.

Prietenii mei mă priveau cu compasiune sau cu judecată:

— Elena, ești egoistă! Familia e familie!

— Elena, dacă cedezi acum, o să regreți toată viața!

Dar nimeni nu venea să stea cu ea nici măcar două ore ca să pot ieși din casă fără teamă că va face vreo nenorocire.

Într-o zi, după o altă criză violentă a soacrei mele — aruncase cu o vază spre mine pentru că i se părea că îi pun otravă în supă — am sunat la un centru specializat. Am vorbit cu o asistentă socială pe nume Camelia.

— Doamnă, nu sunteți singura. Sunt multe femei ca dumneavoastră care ajung la capătul puterilor. Aveți dreptul să cereți ajutor.

Cuvintele ei m-au făcut să plâng din nou. Aveam nevoie să aud asta de la cineva.

Când i-am spus lui Radu că trebuie să ducem mama într-un centru unde poate primi îngrijire adecvată, a explodat:

— Să-mi bag mama la azil? Să râdă lumea de mine? Să spună că mi-am abandonat părintele?

— Dar eu? Eu nu contez? Copiii noștri nu contează? Crezi că e normal să trăiască într-o casă unde e mereu frică?

Nu a vrut să audă nimic. A început să doarmă pe canapea și să vorbească cu mine doar despre lucruri strict necesare. Copiii — Ana și Vlad — au simțit tensiunea și au început să stea tot mai mult pe la prieteni sau cu căștile pe urechi.

Într-o seară, Ana m-a întrebat:

— Mami, tu mai ești fericită?

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil de 15 ani că uneori iubirea doare? Că uneori sacrificiul te poate distruge?

Au urmat luni de tăcere și răceală. Radu a depus actele de divorț fără alte discuții. Mama lui a rămas cu el — a încercat să se descurce singur și după două săptămâni m-a sunat plângând:

— Elena, nu știu cum ai rezistat atâta timp… Nu pot nici eu…

Am simțit o ușurare amară. Poate că uneori trebuie să ajungi la limită ca să vezi adevărul: nu poți salva pe toată lumea fără să te pierzi pe tine.

Acum locuiesc singură cu copiii într-un apartament mic. Încerc să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată. Încerc să mă iert pentru că am spus „nu”.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Voi ce ați fi făcut în locul meu?