În fiecare an, de ziua și de Crăciun, le trimit nepoților mei bani: doar tăcere de la Vlad, nepotul cel mare

— Iar nu mi-a scris, șoptesc, privind plicul alb pe care am lipit cu grijă timbrul cu „România 2024”. Pe masă, lângă cana de ceai rămasă pe jumătate rece, agenda mea veche stă deschisă la pagina cu zilele de naștere ale nepoților. E 15 martie, ziua lui Vlad. Împlinește douăzeci și unu de ani. Am pus în plic două sute de lei și o felicitare cu un ursuleț care ține un balon. Am scris de mână: „La mulți ani, Vlad! Să fii sănătos și să-ți urmezi visurile. Cu drag, bunica.”

Nu știu dacă mai apreciază astfel de gesturi. Fetele, Irina și Ana, îmi răspund mereu. Irina mă sună chiar în aceeași zi: „Buni, mulțumesc! O să-mi iau o carte nouă!” Ana îmi trimite poze cu brățara pe care și-a cumpărat-o din banii primiți. Dar Vlad… Vlad nu spune nimic. Nici măcar un mesaj sec pe WhatsApp. Mă uit la poza lui din sufragerie — e de la banchetul de clasa a XII-a, cu zâmbetul acela timid și ochii albaștri ca ai tatălui său.

— Poate e ocupat, îmi spune fiica mea, Camelia, când îi pomenesc despre asta la telefon. — Are facultate, job part-time… E băiat mare acum.

Dar eu simt că nu e doar asta. Îmi amintesc cum îl țineam în brațe când era mic și plângea că nu vrea să doarmă fără poveste. Cum îi făceam clătite duminica dimineața și râdea când mă prefăceam că nu știu să le întorc în tigaie. Cum mă strângea tare de gât când pleca acasă: „Buni, să nu uiți să mă suni!”

Acum, între noi s-a așternut o tăcere grea. Poate am greșit undeva? Poate am spus ceva ce nu trebuia? Sau poate lumea lor e atât de diferită încât nu mai încape loc pentru mine?

În Ajunul Crăciunului, casa miroase a cozonac și portocale. Irina și Ana vin cu părinții lor — râd, povestesc, mă ajută la bucătărie. Vlad nu vine. Camelia îmi spune că are sesiune și nu poate pleca din Cluj. Îi pun sub brad un pachet cu o eșarfă groasă și o cutie de bomboane — poate îi va ține cald în iarna asta lungă.

Seara, după ce toți pleacă, rămân singură în fotoliu. Privesc luminile bradului și mă gândesc la copilul acela care îmi spunea „buni” cu voce subțire. Îmi vine să-l sun, dar mi-e teamă să nu-l deranjez. Poate nici nu mai are nevoie de mine.

În ianuarie primesc un mesaj scurt de la el: „Mulțumesc pentru bani.” Atât. Fără emoticon, fără întrebare despre sănătatea mea, fără nimic personal. Îl recitesc de zeci de ori. Mă doare mai tare decât tăcerea.

Într-o zi friguroasă de februarie, Camelia vine la mine cu ochii roșii:
— Mamă, Vlad a avut un accident ușor cu bicicleta. E bine acum, dar a fost speriat.
— De ce nu m-a sunat? întreb eu.
— Nu vrea să te îngrijoreze. Zice că e mare și se descurcă singur.

Mă simt inutilă. Parcă nu mai am loc în viața lui. Seara îi scriu un mesaj lung:
„Dragul meu Vlad,
Mi-e dor de tine. Știu că ești ocupat și ai multe pe cap, dar mi-ar plăcea să știu ce faci, cum te simți. Nu trebuie să-mi mulțumești pentru bani — vreau doar să știi că te iubesc și că sunt aici dacă ai nevoie de mine.”

Nu primesc răspuns.

Trec lunile. Irina mă vizitează des; Ana mă sună din București să-mi povestească despre examenele ei. Dar Vlad… doar tăcere.

Într-o seară ploioasă de aprilie, aud soneria la ușă. Deschid și îl văd pe Vlad în prag — ud leoarcă, cu rucsacul în spate.
— Bunico… pot să intru?
Îl iau în brațe fără să spun nimic. Simt cum tremură.
— Am avut nevoie să vin acasă… Nu știu de ce n-am putut să-ți scriu sau să te sun… Parcă tot timpul mi-e frică să nu te dezamăgesc.
— Cum să mă dezamăgești? întreb eu uimită.
— Nu știu… Simt că nu fac destul… Că tu meriți mai mult decât un mesaj sec sau tăcere…

Îl țin strâns la piept ca atunci când era mic.
— Vlad, tot ce vreau e să știu că ești bine și că nu m-ai uitat.

Plângem amândoi în holul mic al apartamentului meu din cartierul Dristor.

După acea seară, Vlad începe să-mi scrie mai des — uneori doar câteva rânduri despre cursuri sau despre vremea din Cluj. Alteori mă sună duminica dimineața: „Buni, ai făcut clătite azi?”

Dar rana tăcerii încă doare uneori. Mă întreb dacă generațiile noastre vor reuși vreodată să se înțeleagă cu adevărat sau dacă vom rămâne mereu despărțiți de graba vieții moderne.

Oare cât valorează o vorbă bună față de un gest material? Și cât timp trebuie să treacă până când ne dăm seama că dragostea are nevoie de răbdare — și de curajul de a spune ce simțim?