Fusta Roșie și Umbrele Familiei

— Nu ți-e rușine, Maria? Chiar așa ai venit îmbrăcată la masa cu familia? Vocea mamei a tăiat aerul ca un cuțit, chiar în momentul în care încercam să-mi torn limonadă în pahar. Toți ochii s-au întors spre mine, iar fusta mea roșie, scurtă, părea brusc să lumineze ca un semafor în mijlocul curții. Ioana, sora mea mai mare, s-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mama, cu sprâncenele ridicate și privirea tăioasă.

— Maria, nu suntem la discotecă aici. Suntem acasă, cu tata, cu bunica și cu Radu, soțul meu! Ce vrei să arăți? Că nu ai respect?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și mâinile îmi tremură. Tata s-a uitat în jos, evitând orice contact vizual. Bunica a oftat și a început să-și frământe mâinile pe poala rochiei vechi. Radu, cumnatul meu, părea jenat și încerca să-și găsească ceva de făcut cu telefonul. M-am simțit ca o insectă prinsă sub lupă.

— Nu cred că e cazul să facem un scandal dintr-o fustă, am spus încet, dar vocea mi s-a pierdut printre râsetele false ale verișorilor mei.

Mama nu s-a lăsat:
— Nu e scandal, Maria. E educație! Așa te-am crescut eu? Să vii dezbrăcată la masă? Ce-o să zică lumea dacă te vede?

Ioana a continuat:
— Și mai ales în fața lui Radu! Nu ți-e rușine? El e bărbat însurat, e soțul meu! Cum crezi că se simte?

Am simțit că mă sufoc. Îmi venea să fug, dar picioarele nu mă ascultau. M-am uitat spre tata, sperând la un sprijin. El doar a dat din cap și a murmurât:
— Maria, ascult-o pe mama ta…

În mintea mea era haos. De ce trebuie mereu să fiu eu cea greșită? De ce orice alegere a mea e judecată? Am 21 de ani și încă mă simt ca o fetiță pedepsită pentru că nu se conformează regulilor nescrise ale familiei.

Am lăsat paharul pe masă și am ieșit din curte fără să spun nimic. Am mers pe stradă cu pași repezi, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. În mintea mea răsunau vorbele mamei: „Ce-o să zică lumea?” Mereu lumea. Niciodată eu.

M-am oprit pe o bancă din parc și am scos telefonul. Am vrut să-i scriu prietenei mele, Larisa, dar m-am oprit. Ce rost avea? Nimeni nu putea înțelege cât de greu e să fii tu însăți într-o familie care vrea să fii altcineva.

Mi-am amintit de copilărie, de cum mama îmi spunea mereu să stau „cuminte”, să nu vorbesc tare, să nu port pantaloni scurți vara pentru că „nu se cade”. Ioana era mereu exemplul perfect: rochii lungi, zâmbet reținut, note bune la școală. Eu eram mereu „prea mult”: prea veselă, prea gălăgioasă, prea colorată.

Când am împlinit 18 ani și am plecat la facultate în București, am simțit pentru prima dată libertatea. Am început să port ce-mi place, să ies cu cine vreau, să mă tund scurt fără să cer voie. Dar de fiecare dată când mă întorceam acasă la Ploiești, simțeam că trebuie să-mi pun din nou masca de fată cuminte.

Acum însă nu mai puteam. Fusta roșie era simbolul meu mic de revoltă. Dar prețul era mare: rușinea publică, privirile tăioase ale familiei, sentimentul că nu aparțin nicăieri.

După o oră m-am întors acasă. Mama mă aștepta în bucătărie.

— Maria, hai să vorbim ca între femei.

Am oftat și m-am așezat la masă.

— Mamă, nu vreau să te supăr. Dar nu pot trăi toată viața după regulile altora. Nu vreau să fiu ca Ioana. Vreau să fiu eu.

Mama m-a privit lung.

— Tu crezi că mie mi-a fost ușor? Și eu am vrut altceva când eram tânără. Dar viața nu e despre ce vrem noi mereu. E despre familie, despre respect.

— Dar respectul nu înseamnă să renunț la mine!

S-a ridicat brusc:

— Atunci fă cum vrei! Dar să nu vii plângând la mine când lumea te va judeca!

Am rămas singură la masă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Ioana a intrat după câteva minute.

— Maria… Nu vreau să te cert. Dar mă simt prost când văd că Radu te privește altfel… Poate nici el nu vrea asta, dar tu îl pui într-o situație dificilă.

— Ioana, dacă Radu are o problemă cu mine sau cu fusta mea, poate ar trebui să discutați voi doi. Eu nu mă îmbrac pentru el sau pentru tine.

A tăcut și a ieșit fără un cuvânt.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată așa cum sunt sau dacă va trebui mereu să aleg între mine și familie.

Poate că fiecare familie are umbrele ei. Poate că fiecare fustă roșie ascunde o poveste nespusă despre libertate și rușine.

Oare câte dintre noi trăim vieți duble doar ca să nu supărăm pe nimeni? Și cât timp putem duce povara asta fără să ne pierdem pe noi înșine?