Frigiderul care ne-a spart familia

— Nu-mi vine să cred că iar ai venit cu prostiile astea, Irina! De ce trebuie să faci mereu pe salvatoarea?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Nu e vorba de a salva pe cineva, Vlad. E ziua mamei. Frigiderul ăsta abia mai merge, se oprește din senin și totul se strică. Nu crezi că ar merita și ea ceva nou?
El a râs scurt, amar.
— Tu nici nu știi cât costă unul bun! Sau crezi că banii cresc în copacii din fața blocului?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discuțiile despre bani ne despărțeau, dar de data asta era altceva. Era o furie mocnită în vocea lui Vlad, ceva ce nu mai văzusem la el de când eram copii și ne certam pe telecomandă.

Mama stătea pe hol, ascultând totul. Știam că nu voia să intervină, dar privirea ei tristă m-a făcut să-mi doresc să dispar. Am încercat să schimb tonul:

— Putem pune amândoi bani. Eu am pus deoparte ceva din salariu, tu ai zis că ai primit prima la serviciu…

Vlad a trântit cana pe masă.

— Tu nu înțelegi nimic! Mereu vii cu ideile tale și te aștepți ca eu să sar după tine. Dar eu nu mai pot! M-am săturat să fiu mereu cel care trebuie să repare totul!

M-am uitat la el, uluită.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că m-am săturat să fiu singurul care se gândește la tata, la facturi, la tot ce s-a întâmplat după ce el a plecat! Tu ai plecat la București și ai uitat de noi!

Cuvintele lui au căzut ca o lovitură. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu am uitat… Am trimis bani în fiecare lună, Vlad! Am venit acasă de fiecare dată când am putut!

El a dat din cap, cu ochii plini de lacrimi.

— Nu e vorba doar de bani, Irina. E vorba că tu nu mai ești aici. Când mama plângea noaptea după tata, eu eram singurul care o auzea. Eu am rămas aici, cu ea, cu toate problemele astea.

M-am ridicat încet de la masă. Simțeam că nu mai am aer.

— Vlad… Nu știam că te simți așa…

El a oftat și s-a uitat pe fereastră.

— Nici nu ai avut cum să știi. N-ai întrebat niciodată.

Am ieșit pe balcon, tremurând. Blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești păreau și mai reci decât frigiderul vechi din bucătărie. M-am gândit la copilăria noastră: la serile când stăteam toți trei pe canapea, la râsetele mamei, la tata care ne citea povești. Totul s-a schimbat când el a plecat cu altă femeie. Mama s-a stins încet, iar Vlad… Vlad a rămas prizonier aici.

În seara aceea n-am mai vorbit. Mama a încercat să ne împace:

— Copii, nu vă certați pentru mine… Nu am nevoie de frigider nou. Mi-ajunge că sunteți aici.

Dar eu știam că nu era adevărat. O vedeam cum deschide frigiderul cu grijă, cum aruncă mâncarea stricată fără să spună nimic. Știam că suferea în tăcere.

A doua zi am plecat spre București cu sufletul greu. În tren, am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad avea dreptate. Poate că fuga mea după o viață mai bună era doar o formă de egoism. Poate că am lăsat tot greul pe umerii lui.

Seara am primit un mesaj de la mama: „Sunteți amândoi inima mea. Nu lăsați un frigider să vă despartă.”

Am încercat să-l sun pe Vlad, dar nu mi-a răspuns. Zilele au trecut greu. La birou nu mă puteam concentra; mă gândeam doar la el și la mama. Oare chiar eram atât de absentă? Oare chiar nu am văzut cât suferă fratele meu?

După o săptămână, am primit un plic acasă. Era o scrisoare de la Vlad:

„Irina,
Nu știu dacă ai înțeles ce am vrut să spun atunci. Poate am fost prea dur. Dar simt că tot ce fac nu e niciodată destul pentru voi. Când tata a plecat, am simțit că trebuie să fiu bărbatul casei, dar nu m-a pregătit nimeni pentru asta. Mi-e greu să recunosc, dar sunt obosit și furios pe toată lumea – pe tata, pe tine, pe mine însumi.
Nu vreau să ne certăm pentru un frigider sau pentru bani. Vreau doar să fim din nou frați.
Vlad”

Am plâns citind scrisoarea lui. Am realizat cât de mult ne-a schimbat absența tatălui și cât de mult ne-am rănit fără să vrem.

În weekend m-am întors acasă fără să anunț. L-am găsit pe Vlad în bucătărie, reparând ușa frigiderului cu o șurubelniță veche.

— Ai venit? a zis el fără să mă privească.

M-am apropiat încet și l-am îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău… Hai să încercăm din nou. Să fim frați.

El a oftat și m-a strâns la piept.

— Hai…

Am cumpărat împreună un frigider nou pentru mama. Dar cel mai important lucru pe care l-am câștigat a fost curajul de a vorbi despre durere și de a ne ierta unul pe altul.

Uneori mă întreb: câte familii se destramă din cauza tăcerii? Câte lucruri nespuse ajung să ne despartă mai tare decât orice frigider vechi?