„Fata ta nu merge în Laponia, dar banii de excursie tot trebuie dați” – Povestea unei familii sfâșiate de nedreptate

— Marilena, să nu uiți să-mi dai partea ta pentru excursia lui Vlad în Laponia, mi-a spus mama, cu vocea ei tăioasă, în timp ce își așeza geanta pe masă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la fiica mea, Ilinca, care își făcea temele la birou, cu ochii mari și triști. Știa și ea că nu va merge nicăieri. Știa că bunica nu o vrea cu adevărat alături.

— Mamă, dar Ilinca nu merge… De ce să plătim și noi?

Mama a ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost ceva firesc.

— Așa e corect. Suntem familie. Toți trebuie să contribuim. Vlad e tot nepotul tău, nu?

M-am simțit mică, neputincioasă și furioasă în același timp. Nu era prima dată când mama făcea diferențe între copiii mei și cei ai fratelui meu, Lucian. Dar acum era prea mult. Era ca și cum ar fi spus cu voce tare: „Fata ta nu contează.”

Mi-am amintit de toate momentele din copilărie când Lucian primea mereu cea mai mare felie de tort, cele mai frumoase haine, cele mai multe laude. Eu eram mereu pe locul doi. Dar sperasem că, odată ce am devenit mamă, lucrurile se vor schimba. Că măcar copiii mei vor fi iubiți la fel.

Seara, după ce mama a plecat, Ilinca s-a apropiat de mine.

— Mami, de ce nu mă vrea bunica cu ei?

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil de zece ani că uneori oamenii mari sunt nedrepți? Că uneori chiar cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne rănesc cel mai tare?

— Nu e vina ta, puiule. Bunica… are ea felul ei de a vedea lucrurile. Dar tu ești minunată și te iubesc enorm.

Ilinca a oftat și s-a dus la culcare fără să mai spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu gândurile mele și cu furia care creștea în mine.

A doua zi, l-am sunat pe Lucian.

— Lucian, știi că mama vrea bani de la noi pentru excursia lui Vlad?

A râs scurt.

— Eh, lasă, Marilena, e doar o excursie. Ce mare lucru? Vlad e mic, are nevoie să vadă lumea.

— Și Ilinca? Ea nu contează?

— Nu te mai supăra atâta! Mama știe ce face.

Am închis telefonul tremurând. Pentru el era simplu: mama îl favoriza pe Vlad pentru că era băiatul lui. Pentru el era normal.

În zilele următoare, mama a început să mă preseze tot mai mult.

— Să nu uiți banii! Toată lumea trebuie să ajute! Dacă nu poți, spune-mi!

Simțeam că explodez. Soțul meu, Mihai, încerca să mă liniștească.

— Nu le da nimic. Să vadă cum se descurcă fără noi.

Dar știam că dacă refuzam, urma scandalul. Mama avea un talent aparte de a face pe victima: „Eu am făcut totul pentru voi și acum uite cum mă răsplătiți!”

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am izbucnit în plâns în brațele lui Mihai.

— Nu mai pot! Mă doare pentru Ilinca… Mă doare pentru mine! De ce trebuie să trăim mereu cu sentimentul că nu suntem destul?

Mihai m-a strâns tare la piept.

— Marilena, tu ești destul. Ilinca e destul. Mama ta are problemele ei. Dar noi putem fi altfel pentru copilul nostru.

A doua zi dimineață am luat o decizie. Am mers la mama acasă.

— Mamă, nu-ți voi da niciun ban pentru excursia lui Vlad. Dacă vrei să-l duci doar pe el, plătește singură sau cere-i lui Lucian. Eu nu mai accept să fiu tratată ca o rudă de mâna a doua. Și nici fata mea!

Mama s-a uitat la mine ca la o străină.

— Cum poți să-mi vorbești așa? După tot ce am făcut pentru tine?

— Ce ai făcut pentru mine? Ai făcut mereu diferențe! Ai crezut că nu văd? Că nu simt?

A izbucnit în plâns teatral.

— Niciodată n-ai fost recunoscătoare! Lucian mă respectă!

Am plecat fără să mă uit înapoi. Pentru prima dată în viață simțeam că am făcut ceva pentru mine și pentru copilul meu.

În zilele următoare au urmat telefoane reci, mesaje pasiv-agresive și tăcere din partea familiei. Lucian mi-a scris un mesaj scurt: „Nu trebuia să faci asta.”

Dar Ilinca… Ilinca m-a privit într-o seară cu ochii ei mari și mi-a spus:

— Mami, mulțumesc că m-ai apărat.

Atunci am știut că am făcut ceea ce trebuia.

Poate că familia mea nu va mai fi niciodată la fel. Poate că mama nu va înțelege niciodată cât rău poate face nedreptatea ei. Dar eu am ales să rup lanțul durerii și să-i arăt Ilincăi că merită să fie iubită fără condiții.

Oare câți dintre noi trăim cu răni vechi din familie? Oare câți avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?