„Fă-ți bagajele și vino ACUM!” – Cum a preluat mama soacră controlul vieții mele

— Fă-ți bagajele și vino ACUM! vocea Marianei răsuna în telefon, tăioasă, de parcă ar fi putut sparge geamul sufrageriei noastre. Era ora 7 dimineața, iar eu abia reușisem să adorm după o noapte albă cu Vlad, băiețelul nostru de două săptămâni. M-am uitat la Mihai, soțul meu, care dormea dus, cu o mână pe pătuțul copilului. Am simțit un val de furie și neputință. De ce nu pot avea și eu liniște? De ce trebuie să mă simt mereu ca o musafiră în propria mea casă?

Mariana nu era o femeie rea, dar era genul acela de mamă care nu accepta că băiatul ei a crescut. De când am născut, a venit aproape zilnic la noi, cu sacoșe pline de mâncare, sfaturi și reproșuri mascate. „Așa nu se ține copilul!”, „Nu-l mai alăpta atât de des, îl răsfeți!”, „Mihai era deja pe picioarele lui la vârsta asta!” — fiecare propoziție era ca o lovitură subtilă în stima mea de mamă.

În acea dimineață, când am răspuns la telefon, Mariana nici măcar nu m-a salutat. „Am făcut ciorbă pentru Vlad. Trebuie să vii să o iei. Și să aduci și scutece, că nu mai am.” Am încercat să-i explic că Vlad e prea mic pentru ciorbă, dar nici n-a vrut să audă. „Așa am crescut eu doi copii sănătoși! Tu nu știi nimic!”

Am închis telefonul tremurând. M-am dus la Mihai și i-am spus ce s-a întâmplat. S-a ridicat încet din pat, cu ochii încă împăienjeniți de somn.
— Las-o, iubita mea, știi cum e mama… Vrea doar să ajute.
— Mihai, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Simt că nu mai am aer în casa asta!

Mihai a oftat și s-a dus la baie fără să mai spună nimic. M-am simțit singură și trădată. De ce nu mă apără? De ce trebuie să fiu eu cea care se ceartă mereu cu mama lui?

În zilele următoare, Mariana a început să vină fără să anunțe. Intra direct cu cheia pe care i-o dăduse Mihai când ne-am mutat. Odată am găsit-o schimbându-l pe Vlad cu mâinile reci, fără să mă întrebe nimic. Altă dată mi-a aruncat laptele matern la chiuvetă: „E prea apos! Îi fac eu lapte praf.”

Am încercat să vorbesc cu Mihai din nou.
— Te rog, spune-i să ne lase puțin în pace! Avem nevoie de intimitate!
— Nu pot să-i spun asta… E mama! Se supără și nu vreau scandal.

Am început să plâng în fiecare seară după ce adormea Vlad. Mă simțeam invizibilă. Prietenele mele râdeau când le povesteam: „Asta e viața de noră în România! Toate trecem prin asta!” Dar eu nu voiam să trec prin asta. Voiam ca familia mea să fie doar a mea.

Într-o zi, Mariana a venit cu sora lui Mihai, Adina. Au început amândouă să facă ordine prin dulapuri fără să mă întrebe nimic.
— Uite câte haine are copilul ăsta! Nici nu apuci să le folosești pe toate! spunea Adina râzând.
— Las-o, mamă, că ea nu știe… Noi știm mai bine cum se crește un copil!

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama mea.
— Mamă, nu mai pot… Simt că o iau razna!
— Trebuie să vorbești cu Mihai serios. Să-ți ceri drepturile! E casa ta!

În acea seară, după ce au plecat toate, am stat față în față cu Mihai.
— Dacă nu faci ceva, plec la mama cu Vlad! Nu mai suport!
Mihai s-a uitat la mine speriat.
— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama n-o pot răni…
— Și eu? Eu nu contez?

A doua zi dimineață, Mariana a venit din nou. De data asta am deschis ușa și i-am spus calm:
— Mariana, te rog frumos să ne anunți înainte să vii. Avem nevoie de intimitate.
S-a uitat la mine ca la o străină.
— Cum adică? Eu sunt mama lui Mihai! Am dreptul!
— Da, dar eu sunt soția lui și mama copilului nostru. Și am nevoie de liniște.

A izbucnit într-un plâns teatral și a plecat trântind ușa. Mihai m-a privit lung.
— Ai făcut bine… Dar acum va fi greu.

Au urmat zile tensionate. Mariana nu ne-a mai vorbit o vreme. Mihai era abătut și tăcut. M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată după mult timp am stat doar noi trei în casă și am simțit că respirăm același aer.

După două săptămâni, Mariana a sunat.
— Pot să vin mâine? Să vă aduc ceva bun?
Vocea ei era blândă, aproape umilă.
— Da, te așteptăm, dar te rog să mă anunți mereu înainte.

Nu știu dacă am câștigat sau am pierdut ceva din lupta asta. Poate doar un pic din mine însămi — sau poate tocmai mi-am recâștigat curajul de a-mi apăra familia.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru a păstra pacea în familie? Și unde tragem linia între respect și dreptul la propria viață?