Duminica în care am învățat să spun „nu”

— Nu pune atât de multă sare în omletă, Ioana, iarăși ai stricat totul! vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună ascuțit prin bucătărie, de parcă ar fi vrut să trezească tot blocul.

Mă opresc cu lingura de lemn în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc. E abia ora șapte dimineața, duminică, și deja stomacul mi se strânge de nervi. Pe hol, aud pașii greoi ai lui Nicolae, soțul meu, care vine legănându-se spre masă, cu ochii încă lipiți de somn.

— Mamă, las-o în pace, abia s-a trezit și ea, mormăie el, dar fără vlagă, fără să privească pe cineva în ochi. Se așază la masă și își toarnă cafea cu mâna tremurândă.

— Dacă nu fac eu observație, cine să facă? Vrei să mâncăm sare cu ouă? răspunde Maria, trântind farfuria pe masă. Mă uit la ea și văd aceeași privire critică pe care o are de când am intrat în familia lor. Niciodată nu sunt destul de bună: nici ca gospodină, nici ca soție.

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îmi spun că trebuie să rezist, că așa e viața de familie la români. Dar azi simt că nu mai pot. Mă uit la ceas: 7:10. Duminica asta abia a început și deja vreau să fug.

— Ioana, ai pus lapte la cafea? întreabă Nicolae fără să mă privească.

— Da, e pe masă, răspund încet.

— Nu-i destul de cald! sare iar Maria. Ce-i așa greu să încălzești laptele?

Mă simt ca o slujnică în propria casă. Îmi amintesc cum era înainte să mă căsătoresc: duminicile erau liniștite, citeam sau ieșeam cu prietenele la cafea. Acum, fiecare duminică e un test de răbdare.

— Ioana, ce-ai de gând să faci azi? întreabă Maria cu tonul ei tăios.

— Mă gândeam să merg la piață după fructe și să fac o plimbare prin parc…

— Parc? Ai timp de plimbări? N-ai văzut ce praf e pe mobilă? Și perdelele trebuie spălate! Oftează teatral și mă privește ca și cum aș fi cea mai leneșă noră din lume.

Nicolae oftează și el, dar nu spune nimic. Își bea cafeaua și se uită la telefon. Mă simt singură la masa asta plină.

— Poate merge Nicolae la piață cu mine, încerc timid.

— Eu? Nu pot, am meci cu băieții la 10. Știi că duminica e ziua mea liberă! răspunde el rapid, fără să ridice privirea.

Maria oftează din nou și își dă ochii peste cap. — Vezi? Tot tu trebuie să faci totul! Dacă nu te descurci, spune-mi!

Simt cum ceva se rupe în mine. De ani de zile încerc să fiu pe placul tuturor. Să nu supăr pe nimeni. Să fiu „fata bună”. Dar azi… azi nu mai pot.

— Maria, te rog… încerc să-mi țin vocea calmă. Poate ar trebui să găsim o altă soluție. Poate fiecare ar trebui să-și facă partea lui prin casă…

Se lasă o liniște grea. Nicolae ridică ochii din telefon pentru prima dată.

— Ce vrei să spui? întreabă el mirat.

— Vreau să spun că nu pot face totul singură. Și nici nu vreau să mai aud că nu fac nimic bine. Poate ar trebui să ne împărțim treburile sau… poate ar trebui să stăm fiecare separat duminica dimineața.

Maria izbucnește:

— Cum adică? Să nu mai mâncăm împreună? Asta vrei? Să destrami familia?

— Nu vreau să destram nimic! Dar nici nu vreau să mă pierd pe mine doar ca să vă fie vouă bine!

Nicolae tace. Maria mă privește șocată. Simt cum inima îmi bate nebunește în piept. Pentru prima dată am spus ce simt cu adevărat.

— Ioana… începe Nicolae încet. Poate are dreptate mama… adică… poate exagerezi puțin…

Mă ridic de la masă cu lacrimi în ochi.

— Nu exagerez! Vreau doar puțin respect! Vreau ca duminica să fie și pentru mine o zi frumoasă!

Ies din bucătărie și mă trântesc pe pat. Aud cum Maria bombănește ceva despre „tinerele din ziua de azi” și „cum era pe vremea ei”. Nicolae vine după mine după câteva minute.

— Ioana… hai, nu te supăra… știi cum e mama…

— Nu mai pot, Nicolae! Nu mai pot trăi așa! Ori găsim o soluție împreună, ori… nu știu ce fac!

Se lasă tăcerea între noi. Pentru prima dată îl văd pe Nicolae nesigur.

— Bine… hai să vorbim diseară… promite el încet.

Ziua trece greu. Maria nu-mi vorbește deloc. Nicolae pleacă la meci și vine târziu acasă. Eu stau singură și mă gândesc la viața mea: când am ajuns să fiu doar „soția lui Nicolae” și „nora Mariei”? Unde e Ioana cea veselă?

Seara ne așezăm iar la masă. De data asta e liniște. Nimeni nu comentează nimic despre mâncare sau curățenie. Simt că ceva s-a schimbat — poate nu mult, dar destul cât să sper că am făcut primul pas spre o viață mai bună.

Mă uit la Nicolae și îl întreb:

— Tu când ai fost ultima dată fericit cu adevărat?

El tace. Maria se uită la noi mirată.

Poate că nu sunt singura care s-a pierdut pe drum…

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu supărăm pe alții?