Drumuri Neumblate: Regrete Târzii și Dorințe Nespuse

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară târzie, când liniștea casei noastre bătrânești părea să apese pe umeri ca o povară invizibilă.

Soția mea, Maria, s-a oprit din așezat farfuriile pe masă și m-a privit lung, cu ochii aceia obosiți de ani și griji. — Ce vrei să spui, Ilie? Ce nu mai poți?

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Era pentru prima dată când recunoșteam cu voce tare ce mă măcina de ani de zile. — Nu mai pot să trăiesc cu gândul că am ratat tot ce era important. Că n-am văzut lumea, că n-am fost tatăl de care copiii noștri aveau nevoie.

Maria a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — Toți avem regrete, Ilie. Dar nu poți schimba trecutul.

Am privit-o cu amărăciune. — Dar nici nu pot trăi cu el.

Așa începe povestea mea. O poveste despre drumuri neumblate și dorințe nespuse. Despre cum viața te poate duce pe cărări pe care nu le-ai ales cu adevărat, ci pe care ai fost împins de frică sau de datorie.

Când eram tânăr, visam să plec. Să văd Parisul, să urc pe munții din Alpi, să mă pierd pe străzile din Praga. Prietenii mei, Sorin și Costel, râdeau de mine la birtul din sat.

— Hai mă, Ilie, ce-ți trebuie ție străinătăți? Avem destule aici! spunea Sorin, ridicând paharul.

Dar eu simțeam că mă sufoc în satul nostru mic din Bărăgan. Tata îmi spunea mereu: — Fii bărbat! Rămâi aici, ai grijă de pământ și de familie!

Așa am făcut. M-am însurat cu Maria la douăzeci și doi de ani. Am avut doi copii: Andreea și Vlad. Am muncit pământul, am ridicat o casă, am plătit datoriile la bancă. Am făcut tot ce trebuia. Dar în fiecare seară, când puneam capul pe pernă, visam la drumuri neumblate.

Copiii au crescut repede. Andreea a plecat la București la facultate și nu s-a mai uitat înapoi. Vlad a rămas aproape, dar între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nu știu când am început să ne certăm mereu. Poate când i-am interzis să plece cu prietenii lui în Grecia, spunându-i că „nu avem bani de prostii”. Poate când am râs de visurile lui de a deveni fotograf.

— Tata, tu nu înțelegi! Nu vreau să fiu ca tine! mi-a strigat într-o zi Vlad.

— Și ce-i rău în asta? am întrebat eu, simțind cum mă arde rușinea.

— Tu n-ai făcut nimic pentru tine! Ai trăit doar ca să bifezi ce trebuia!

M-a durut mai tare decât orice palmă.

Anii au trecut. Maria s-a îmbolnăvit și eu am rămas singur cu gândurile mele. Copiii veneau rar acasă. Andreea era mereu ocupată cu serviciul ei la multinațională. Vlad își făcuse un studio foto mic în oraș și nu mă invita niciodată la vernisajele lui.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi un caiet cu notițe de-ale mele din tinerețe. Erau liste cu orașe pe care voiam să le vizitez, schițe de scrisori către ambasade pentru vize care n-au mai fost trimise niciodată. Am plâns ca un copil atunci.

În acea seară, i-am spus Mariei:
— Dacă aș fi avut curajul să plec… poate copiii noștri ar fi avut alt exemplu. Poate ar fi avut curajul să viseze mai mult.

Maria mi-a luat mâna în palmele ei slabe.
— Poate că da… dar poate că tocmai pentru că ai rămas, au avut siguranță. Nu există răspunsuri simple.

Dar eu nu puteam să mă iert. Mă uitam la pozele copiilor pe perete și mă întrebam: „Oare m-au iubit vreodată cu adevărat? Sau doar m-au suportat?”

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit acasă după mult timp. S-a așezat la masă fără să spună nimic. Am încercat să sparg tăcerea:
— Cum merge cu studioul?

— Bine… Tata…
A ezitat o clipă.
— De ce n-ai venit niciodată la expozițiile mele?

Am simțit cum mă sufoc din nou.
— Mi-a fost rușine… Să nu te fac de râs cu hainele mele ponosite… Să nu par prost între prietenii tăi…

Vlad s-a uitat la mine lung.
— Tata… tot ce mi-am dorit a fost să fii acolo. Nu conta cum arătai sau ce ziceai.

Atunci am înțeles cât de mult greșisem. Nu pentru că nu plecasem în lume, ci pentru că nu fusesem prezent în lumea copiilor mei.

Acum stau singur în bucătăria veche și ascult ploaia bătând în geamuri. Îmi dau seama că cele mai mari regrete nu sunt despre locuri nevizitate sau vise neîmplinite, ci despre oamenii pe care i-am pierdut pe drum.

Mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș avea curajul să aleg altfel? Sau suntem cu toții prizonieri ai propriilor frici?

Poate că nu e niciodată prea târziu să spui „îmi pare rău” sau „te iubesc”. Dar oare copiii mei mai au nevoie să audă asta acum?