Dragoste târzie, prețul unei alegeri

— Tata, nu pot să cred că faci asta! Ai 72 de ani, ce-ți mai trebuie nevastă? Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Îmi tremurau mâinile pe cana de porțelan, dar încercam să par stăpân pe mine.

— Irina, nu e vorba doar despre mine. E vorba despre noi toți. Nu vreau să fiu o povară pentru voi. Și nici să-mi petrec restul vieții singur, am spus încet, privind spre geamul aburit.

Ea a oftat adânc și a dat din cap, cu ochii umezi. Știam că nu-i ușor să mă vadă altfel decât tatăl ei văduv, retras și previzibil. Dar eu nu mai eram același om de când o cunoscusem pe Maria la clubul de pensionari. Avea 68 de ani, râdea cu poftă și vorbea despre viață ca și cum ar fi avut încă tot timpul din lume.

Totul a început cu o plimbare în parc. Maria mi-a spus atunci:

— Dumitru, nu ți-e dor să te țină cineva de mână? Să râzi cu cineva la masă? Să nu-ți fie teamă că te găsește cineva singur într-o zi?

Am simțit un nod în gât. Da, îmi era dor. Mai mult decât aș fi recunoscut vreodată. După moartea soției mele, Anișoara, viața mea se redusese la vizite rare ale copiilor și la televizorul care bâzâia în surdină. Maria mi-a adus din nou culoare în zilele cenușii.

Dar copiii mei n-au văzut asta. Pentru ei, Maria era o străină care voia să pună mâna pe casa noastră, pe amintirile noastre, pe tot ce construisem cu Anișoara. Au început să mă viziteze mai rar, să vorbească între ei la telefon despre „ce-o fi cu tata”.

Într-o seară, băiatul meu, Vlad, a venit hotărât:

— Tata, nu te supăra, dar ai semnat ceva cu femeia asta? Nu vreau să te trezești fără nimic la bătrânețe.

M-am simțit umilit. Cum puteau crede că sunt atât de naiv? Dar în același timp, îi înțelegeam. Și eu aș fi reacționat la fel dacă aș fi fost în locul lor.

Maria a simțit tensiunea din familie. Într-o zi mi-a spus:

— Dumitru, dacă vrei să rămânem doar prieteni, înțeleg. Nu vreau să-ți stric relația cu copiii.

Dar eu nu voiam să renunț. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că trăiesc din nou. Am decis să ne căsătorim civil, discret, fără fast. Doar noi doi și doi martori. Am anunțat copiii după aceea.

A urmat o tăcere apăsătoare. Irina nu mi-a mai răspuns la telefon luni întregi. Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că știi ce faci.” Nepoții mei au încetat să mă viziteze.

Casa a devenit brusc prea mare și prea goală chiar și cu Maria lângă mine. Încercam să ne bucurăm de micile plăceri: plimbări prin parc, filme vechi la televizor, cafeaua băută împreună dimineața. Dar lipsa copiilor mă rodea pe dinăuntru.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Irina:

„Tată,
Nu pot să accept ce ai făcut. Pentru mine, mama rămâne singura ta soție. Nu pot s-o văd pe altcineva în casa copilăriei mele. Poate într-o zi voi înțelege, dar acum nu pot.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Maria m-a găsit plângând și m-a strâns în brațe fără să spună nimic.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu copiii mei s-a răcit aproape complet. Uneori primesc câte un mesaj scurt de Crăciun sau Paște. Maria încearcă să-mi aline dorul cu blândețea ei, dar rana rămâne deschisă.

Într-o seară ploioasă de toamnă, stând la geam cu o cană de ceai fierbinte în mână, am întrebat-o pe Maria:

— Crezi că am făcut bine?
Ea mi-a zâmbit trist:
— Nu știu, Dumitru… Dar știu că ai ales să trăiești și să iubești încă o dată.

Mă gândesc adesea dacă dragostea târzie merită prețul unei familii destrămate. Oare e drept ca la bătrânețe să fim forțați să alegem între nevoia noastră de iubire și liniștea copiilor noștri? Sau poate fiecare are dreptul la fericirea lui, indiferent de vârstă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E dragostea târzie un egoism sau un act de curaj?