„Doar pentru puțin timp” – Trei ani în umbra propriei mele vieți

— Mamă, te rog, doar câteva luni. Până se mai liniștesc lucrurile la serviciu și găsim o bonă potrivită, îmi spunea Ioana, cu ochii umezi și vocea tremurândă. Era început de martie, iar în bucătăria mea mirosea a cafea proaspătă și a promisiuni nespuse. M-am uitat la ea, la chipul ei obosit, la mâinile care-și frământau nervos marginea bluzei. Cum aș fi putut să spun nu? Era fiica mea, iar nepoții mei, Vlad și Ana, aveau nevoie de mine.

— Desigur, Ioana. Doar pentru puțin timp, am răspuns, încercând să-mi ascund îndoiala. Nu știam atunci că „puțin timp” se va întinde pe trei ani, că zilele mele vor deveni o succesiune de dimineți grăbite, teme la matematică și seri în care adormeam cu gândul la cine am fost odată.

Primele luni au trecut repede. Vlad avea șapte ani și era plin de energie, iar Ana abia începuse grădinița. Îi duceam și îi aduceam, găteam pentru ei, le citeam povești și le ștergeam lacrimile când le era dor de părinți. Ioana și soțul ei, Radu, lucrau mult. Seara veneau târziu, obosiți și nervoși. Îmi mulțumeau în grabă și promiteau că „mai e puțin”.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, Ioana a intrat în bucătărie. Avea ochii roșii.

— Mamă, știu că ți-e greu… Dar nu avem altă soluție acum. Radu a fost dat afară și eu abia mă țin pe picioare la muncă. Te rog…

Am simțit cum mă apasă ceva pe piept. Nu mai eram doar bunica iubitoare; devenisem stâlpul pe care se sprijinea întreaga lor lume. Dar cine mă sprijinea pe mine?

Au urmat luni de zile în care am uitat să mai trăiesc pentru mine. Prietenele mele mă sunau tot mai rar; nu mai aveam timp să ies la cafea sau la plimbare în parc. Sora mea, Maria, mă certa la telefon:

— Tu nu vezi că te folosește? Copiii ăștia nu mai sunt ai tăi! Ai dreptul la viața ta!

— Maria, nu e așa simplu… Sunt nepoții mei.

— Și tu cine mai ești?

Întrebarea ei m-a urmărit mult timp. Cine mai eram eu? Femeia care mergea la teatru cu prietenele? Cea care citea romane până noaptea târziu? Sau doar bunica obosită care se trezește la 6 dimineața să pregătească pachețelul pentru școală?

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând. O colegă râsese de ea că vine mereu cu bunica la școală.

— De ce nu vin mama sau tata niciodată? a întrebat ea printre sughițuri.

Am strâns-o în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun? Că părinții ei muncesc prea mult? Că lumea noastră s-a schimbat și că eu încerc să țin totul laolaltă?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Ioana a venit târziu și am izbucnit:

— Ioana, nu mai pot! Sunt obosită, mă doare spatele, nu mai am răbdare… Copiii au nevoie de voi!

Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Mamă, dacă nu ne ajuți tu… ce facem? Îi lăsăm singuri?

Am simțit vinovăția ca un val rece peste pieptul meu. Cum să-i las? Dar cum să mă mai regăsesc pe mine?

Au trecut trei ani de atunci. Trei ani în care am trăit în umbra propriei mele vieți. Am văzut cum prieteniile mele s-au stins încet, cum sănătatea mi s-a șubrezit, cum fiecare zi a devenit o rutină apăsătoare. Am început să uit ce-mi place mie cu adevărat. Seara mă uitam în oglindă și vedeam o femeie străină: cu părul alb mai des decât înainte, cu ochii obosiți și cu inima plină de doruri nespuse.

Într-o duminică, Maria a venit pe neașteptate.

— Hai cu mine la biserică! Azi nu gătești nimic! Lasă-i pe copii cu Ioana!

Am ezitat. Mi-era teamă să plec chiar și două ore. Dar am mers. În biserică am simțit pentru prima dată după mult timp liniște. Am plâns în tăcere tot timpul slujbei.

La întoarcere, Ioana era supărată:

— Mamă, nu poți dispărea așa! Copiii te cautau peste tot!

— Ioana… sunt și eu om! Am nevoie de timp pentru mine!

A urmat o ceartă lungă. Radu a intervenit:

— Hai să nu ne certăm… Dar adevărul e că fără tine nu ne-am descurca.

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Dacă plec, îi las pradă haosului; dacă rămân, mă pierd pe mine.

Într-o seară târzie, după ce toată casa adormise, am stat pe balcon cu o cană de ceai și m-am întrebat: oare cât valorează sacrificiul meu? Oare copiii mei vor înțelege vreodată cât am renunțat pentru ei? Și dacă da… cine mă va ajuta să mă regăsesc pe mine însămi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: câte dintre noi ne-am pierdut identitatea ajutându-i pe ceilalți? Și cine ne ajută pe noi să ne regăsim când totul pare pierdut?