Dincolo de bunică: Maria și strigătul tăcut – Lupta mea pentru mine însămi după șaizeci de ani

— Nu mai înțeleg ce vrei de la mine, mamă! De ce nu poți să fii ca toate celelalte bunici? Să stai acasă, să faci cozonaci și să nu te mai plângi atâta!
Vocea fiicei mele, Irina, răsună în bucătăria veche, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Mă uit la ea peste masa acoperită cu fața de masă brodată, aceeași pe care am folosit-o la toate aniversările copiilor mei. Ochii ei sunt plini de reproșuri, iar ai mei – de lacrimi pe care nu le las să curgă.

— Irina, nu mai pot… Nu mai pot să fiu doar bunica sau mama voastră. Simt că mă sufoc. Vreau să fac ceva pentru mine, să ies din casă, să merg la cursurile acelea de pictură…

Ea oftează și-și dă ochii peste cap. — La vârsta ta? Ce rost are? Ai tot ce-ți trebuie aici.

Mă ridic încet de pe scaun, simțind greutatea anilor pe umeri. Dar nu anii mă apasă cel mai tare, ci cuvintele ei. Mă uit la mâinile mele – mâini care au spălat, gătit, mângâiat, șters lacrimi și au ținut familia laolaltă. Dar cine sunt eu când nu mai am pe cine să țin?

Soțul meu, Ion, s-a stins acum trei ani. De atunci, casa a devenit un muzeu al amintirilor: fotografii cu copii mici pe rafturi, jucării uitate sub pat și hainele lui Ion încă atârnând în dulap. În fiecare seară, mă așez pe fotoliul lui preferat și ascult liniștea. Uneori, liniștea asta mă apasă atât de tare încât simt că nu mai pot respira.

Fiul meu, Radu, vine rar pe la mine. Are serviciu mult, familie, griji. Când vine, vorbește repede despre ratele la bancă și despre cât de greu e să crești doi copii în ziua de azi. Nu mă întreabă niciodată cum mă simt cu adevărat. Iar eu nu-i spun. Nu vreau să-l împovărez.

Într-o zi, după o ceartă cu Irina despre „prostia” mea cu pictura, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până la Căminul Cultural din sat. Era o zi mohorâtă de noiembrie, cu frunze ude lipite de asfalt și vânt rece care-mi tăia obrajii. Am intrat timid în sala mică unde câteva femei – toate cam de vârsta mea – pictau în tăcere.

— Bună ziua… Aș putea să încerc și eu? am întrebat cu vocea tremurândă.

O doamnă cu părul alb și ochi blânzi mi-a zâmbit larg: — Sigur că da! Ia loc lângă noi. Eu sunt Elena.

Am simțit cum ceva se rupe în mine – un zid vechi de zeci de ani. Am luat pensula în mână și am început să pictez o floare albastră. Mâinile îmi tremurau la început, dar apoi mi-am amintit cum desenam când eram copil, înainte să devin „soția lui Ion”, „mama Irinei și a lui Radu”, „bunica lui Vlad și a Ilincăi”.

Seara aceea a fost prima dată după mult timp când am adormit fără să plâng.

Dar bucuria mea a fost scurtă. Când Irina a aflat că merg la pictură, a venit furioasă la mine.

— Ce-o să zică lumea? Că ai luat-o razna? Că nu-ți mai pasă de familie?

— Lumea poate să spună ce vrea! Pentru prima dată în viață fac ceva pentru mine! am izbucnit eu, surprinzându-mă chiar și pe mine.

Irina a plecat trântind ușa. A doua zi nu mi-a răspuns la telefon.

Am stat singură zile întregi, întrebându-mă dacă am greșit. Dacă nu cumva rolul meu e să fiu mereu acolo pentru ei – chiar dacă asta înseamnă să mă pierd pe mine însămi.

Într-o duminică dimineața, Radu a venit cu copiii. Vlad m-a întrebat:

— Bunico, tu chiar pictezi?

— Da, dragul meu. Vrei să vezi ce-am făcut?

I-am arătat tabloul cu floarea albastră. Vlad a zâmbit larg:

— Ești tare! Pot să pictez și eu cu tine?

Atunci am simțit că poate nu e totul pierdut. Poate pot fi și bunică, și Maria – femeia care visează încă la ceva nou.

Cu timpul, Irina a început să-mi vorbească din nou. Nu e ușor – încă ne certăm des. Dar acum îi spun ce simt. Nu mă mai ascund după roluri.

În fiecare miercuri merg la pictură. Am prietene noi – Elena, Viorica, Lidia – femei care au trecut prin aceleași lupte ca mine.

Seara, când stau singură în fotoliul lui Ion, nu mai simt doar golul lăsat de el sau de copii. Simt că trăiesc din nou.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere viețile altora? Câte au curajul să se întrebe cine sunt ele cu adevărat? Poate e timpul să ne dăm voie să fim mai mult decât niște roluri scrise de alții.