Dincolo de Bunica: Maria și Strigătul Tăcerii – Lupta Mea pentru Sine după Șaizeci de Ani

— Mamă, nu poți să stai singură aici! Ce faci toată ziua? — vocea Ioanei răsună în bucătăria răcoroasă, unde aburii cafelei se ridică leneș spre tavanul cu pete vechi de fum. Mă uit la ea peste ceașca de porțelan, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Ioana, fiica mea cea mare, a venit iar să mă convingă să mă mut la ea, „să nu mai fiu singură”.

— Ce fac? Trăiesc, Ioana. Trăiesc cum pot. — răspund, dar vocea mi se frânge. Nu-i spun că uneori, când se lasă seara și casa se umple de umbre, simt că pereții mă apasă. Că mi-e dor de glasul lui Petre, soțul meu, plecat de zece ani. Că mi-e dor de copii mici alergând prin holuri, nu de telefoane scurte și vizite grăbite.

Ioana oftează și-și strânge geanta la piept. — Nu vreau să te las așa. Dar nici nu pot să vin mai des. Știi cum e cu copiii, cu serviciul…

— Știu, draga mea. Știu prea bine. — îi zâmbesc forțat, dar în sufletul meu se naște un strigăt mut: „Dar eu? Eu cine sunt acum?”

După ce pleacă Ioana, rămân pe scaun mult timp. Privesc poza de pe perete: eu și Petre la nuntă, tineri și frumoși, plini de speranță. Îmi amintesc cum am renunțat la facultate ca să-l cresc pe Mihai, băiatul nostru cel mic. Cum am muncit la croitorie ca să le cumpăr haine noi copiilor. Cum am pus mereu pe primul loc nevoile lor, nu ale mele.

Acum sunt doar „mama”, „bunica”, „soacra”. Niciodată Maria.

Într-o zi de sâmbătă, când ploua mărunt și orașul părea cufundat în somn, am găsit într-un sertar vechi o agendă cu coperți albastre. Era jurnalul meu din tinerețe. Am început să citesc: „Visez să călătoresc la mare. Vreau să pictez. Să scriu poezii.” Am zâmbit amar. Unde s-au dus toate visele astea?

La prânz m-a sunat Mihai.

— Mamă, ai mâncat? Să nu uiți să-ți iei pastilele! — vocea lui era grăbită.

— Da, Mihai. Sunt bine. Tu cum ești?

— Bine, mamă. Trebuie să fug la o ședință. Te sun mai târziu!

Am închis telefonul și am simțit un gol imens în piept. Copiii mei au viețile lor. Eu am rămas cu tăcerea.

Seara, la televizor, am văzut un reportaj despre un club de pictură pentru pensionari. M-am gândit: „Ce-ar fi dacă…?” Dar apoi mi-am auzit vocea mamei mele din copilărie: „Femeia trebuie să stea acasă, să aibă grijă de familie.”

Noaptea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o umbră. Am deschis dulapul cu hainele lui Petre și am inspirat adânc mirosul vechi de aftershave. Am plâns în tăcere.

A doua zi dimineață am decis: trebuie să fac ceva pentru mine. Am sunat la clubul de pictură.

— Bună ziua, mă numesc Maria Popescu și aș vrea să mă înscriu la cursuri…

Vocea tinerei de la celălalt capăt al firului a fost caldă:

— Sigur! Veniți marți la ora 10. O să vă placă!

Marți dimineață m-am îmbrăcat cu rochia mea preferată și am pornit spre club cu inima bătându-mi nebunește în piept. În sală erau alte femei ca mine: Elena, care a rămas văduvă anul trecut; Viorica, care are nepoți în Italia; Sorina, care a lucrat toată viața la bibliotecă.

La început am fost timidă. Mâinile îmi tremurau când țineam pensula. Dar Elena mi-a zâmbit:

— Nu-i nimic dacă greșești! Aici suntem între noi.

Am început să pictez flori albastre pe o pânză mică. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit vie.

Seara i-am spus Ioanei:

— Azi am fost la pictură.

A tăcut câteva secunde.

— La pictură? Tu? Dar ce-ți trebuie ție asta?

— Îmi trebuie mie, Ioana. Pentru mine.

A oftat din nou.

— Să nu te obosești prea tare…

Am simțit că nu mă înțelege. Dar nu mai conta atât de mult.

Zilele au început să capete culoare. La club râdeam cu celelalte femei, povesteam despre copii și nepoți, dar și despre visele noastre uitate. Am început să scriu poezii din nou. Seara citeam din jurnalul vechi și adaugam pagini noi: „Azi am pictat un apus portocaliu.”

Într-o duminică, copiii au venit toți la masă. Ioana a observat tabloul meu pe perete.

— Cine l-a făcut?

— Eu, — am spus cu mândrie.

Mihai s-a uitat mirat:

— Nu știam că pictezi!

— Nici eu nu știam… până acum.

Au râs toți, dar în ochii lor am văzut ceva nou: respect.

Nu e ușor să te regăsești după o viață trăită pentru alții. Sunt zile când încă mă simt pierdută sau inutilă. Dar acum știu că pot fi mai mult decât „bunica”. Pot fi Maria – femeia care pictează flori albastre și scrie poezii despre mare.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în tăcere visurile lor neîmplinite? Oare cât curaj ne trebuie să spunem: „Și eu contez!”?