„De ce trebuie mereu să cedez eu?” – Povestea unei mame tinere din Ploiești

— Irina, nu vezi că nu faci nimic bine? De ce nu-l lași pe Vlad la mine, măcar el să aibă parte de o educație normală!

Vocea ascuțită a soacrei mele răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad plângea în camera alăturată. Era a treia zi la rând când Maria, mama lui Radu, venea neanunțată și începea să-mi dea lecții despre cum ar trebui să-mi cresc copilul. Radu nu mai era acolo să mă apere. Plecase acum două luni, după o ceartă care a început din nimic și s-a terminat cu ușa trântită și cuvinte grele pe care nu le mai pot uita.

— Nu vreau să-l las la tine, Maria. E copilul meu! am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Copilul tău? Ai uitat că și Radu e tatăl lui? Și tu nici măcar nu ești în stare să-ți faci ordine în casă!

M-am ridicat brusc și am ieșit din bucătărie, lăsând-o pe Maria să bombăne în urma mea. M-am prăbușit lângă pătuțul lui Vlad și l-am luat în brațe. Îmi simțeam inima grea, ca și cum cineva ar fi pus o piatră uriașă peste pieptul meu. De când s-a născut Vlad, totul s-a schimbat. Radu a devenit distant, mereu obosit și nervos. Eu eram epuizată, dar nu aveam voie să spun nimic. Când am încercat să-i spun că simt că mă sufoc, mi-a spus că exagerez, că toate femeile trec prin asta.

— Irina, trebuie să fii tare pentru copil! mi-a spus mama la telefon, dar vocea ei era rece, ca și cum ar fi vorbit cu o străină.

Singura persoană care părea să mă înțeleagă era Ana, prietena mea din liceu. Îi scriam mesaje lungi noaptea, când Vlad adormea greu și eu plângeam în tăcere. Dar într-o zi, după ce i-am spus că nu mai pot, că simt că mă pierd pe mine însămi, mi-a răspuns sec: „Poate ar trebui să te gândești la Vlad înainte să te plângi atât.”

Atunci am simțit că rămân complet singură. Am început să evit telefoanele, să nu mai răspund la ușă. Mergeam pe stradă cu Vlad în cărucior și mă uitam la mamele care râdeau cu copiii lor în parc. Mă întrebam dacă și ele se simt la fel de goale pe dinăuntru ca mine.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am găsit un jurnal vechi într-un sertar. L-am deschis la întâmplare și am citit: „Vreau să fiu o mamă bună, dar vreau să fiu și eu.” Era scrisul meu de acum doi ani, când încă visam la o familie fericită.

A doua zi dimineață, Maria a venit din nou. De data asta nu am mai lăsat-o să intre.

— Irina, deschide! Nu poți să mă ții departe de nepotul meu!

— Maria, te rog să pleci. Am nevoie de liniște.

A bătut cu pumnii în ușă câteva minute bune, apoi a plecat bombănind. Am stat cu spatele lipit de ușă și am respirat adânc pentru prima dată după mult timp.

În zilele următoare am început să fac mici schimbări. Am sunat la un centru de consiliere pentru mame singure din Ploiești. Prima ședință a fost ciudată – nu știam ce să spun, mi-era rușine de lacrimile mele. Dar psiholoaga m-a privit blând și mi-a spus:

— Irina, nu ești singură. Și nu e vina ta.

Am început să merg regulat la consiliere. Încet-încet am prins curaj să ies din casă fără teamă că voi fi judecată. Am cunoscut alte mame care treceau prin aceleași lupte ca mine. Am început să râd din nou.

Radu a revenit după trei luni. A venit cu flori și cu promisiuni că se va schimba.

— Irina, știu că am greșit. Vreau să fim din nou o familie.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam frica de singurătate, nu iubire.

— Radu, nu pot să uit tot ce s-a întâmplat. Nu pot să mă pierd din nou doar ca tu să fii liniștit.

A plecat fără scandal de data asta. Maria nu a mai venit nici ea o vreme. Ana mi-a scris un mesaj scurt: „Îmi pare rău.” Nu i-am răspuns încă.

Acum stau pe balcon cu Vlad în brațe și privesc apusul peste blocurile gri ale orașului. Încerc să-mi găsesc liniștea printre zgomotele orașului și gânguritul copilului meu.

Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine cedează doar ca ceilalți să fie mulțumiți? Oare când vom învăța că merităm mai mult decât atât?