De ce nu mai suntem o familie?

— De ce iarăși ai făcut crenvurști? am întrebat-o pe Camelia, fără să-mi pot ascunde iritarea.

Ea s-a oprit din tăiat pâinea și m-a privit scurt, cu ochii aceia obosiți pe care îi avea de când Vlad și Irina au plecat la casele lor. — Pentru că nu mai mănâncă nimeni burgeri aici, Mihai. Suntem doar noi doi.

M-am așezat la masă, încercând să-mi reprim frustrarea. Înainte, când copiii erau acasă, mesele erau pline de râsete, certuri mărunte și miros de carne prăjită. Acum, bucătăria părea prea mare pentru doi oameni care nu mai știau ce să-și spună.

— Poate ar trebui să gătim ceva special, să ne prefacem că e totul ca înainte, am murmurat. Dar Camelia nici măcar nu s-a uitat la mine. A pus farfuria în fața mea și s-a așezat la celălalt capăt al mesei.

— Nu mai suntem ca înainte, Mihai. Nu știu dacă ai observat, dar nu mai avem pentru cine să facem toate astea.

Am simțit un nod în gât. Avea dreptate. Vlad era la Cluj, cu jobul lui nou la IT, iar Irina tocmai născuse primul ei copil la București. Ne sunau rar, iar când o făceau, discuțiile erau scurte și politicoase. Parcă nu mai eram părinții lor, ci niște rude îndepărtate.

— Poate ar trebui să mergem să-i vizităm pe Irina și pe bebe, am încercat eu timid.

Camelia a oftat adânc. — Știi bine că nu ne-au invitat. Și oricum, nu cred că ar vrea să ne vadă pe capul lor.

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Dar tu chiar nu vrei să faci nimic? Să ne apropiem din nou de ei? Să fim din nou o familie?

Ea a ridicat din umeri. — Poate că nu mai știm cum să fim o familie fără copii.

Am tăcut. M-am uitat la farfuria cu crenvurști și mi s-a făcut greață. Mi-am amintit de serile când Vlad se certa cu Irina pe ultimul burger și Camelia râdea, spunând că trebuie să facă dublu data viitoare. Acum, liniștea era apăsătoare.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Camelia în sufragerie, uitându-se la poze vechi. M-am așezat lângă ea.

— Ți-e dor de ei? am întrebat-o încet.

— Mi-e dor de noi toți, Mihai. De casa asta plină de viață. De mine… când eram mamă.

Am simțit cum mă strânge inima. — Dar încă ești mamă. Și eu încă sunt tată.

— Nu mai suntem părinți activi. Suntem doar niște oameni care așteaptă un telefon sau un mesaj.

Am încercat să-i iau mâna, dar ea s-a tras ușor. — Nu vreau să mă prefac că totul e bine. Poate că ar trebui să vorbim cu cineva… un psiholog sau ceva.

M-a surprins propunerea ei. Camelia fusese mereu cea puternică, cea care ținea familia unită. Acum părea frântă.

— Vrei să mergem împreună? am întrebat-o.

A dat din cap că da, cu ochii în lacrimi.

În următoarele săptămâni am început terapia de cuplu. La început mi s-a părut inutil; ce putea să facă un străin pentru noi? Dar după câteva ședințe am început să vorbim despre lucruri pe care le ascunsesem ani întregi: resentimentele mele că ea petrecea prea mult timp cu copiii și prea puțin cu mine; frica ei că fără rolul de mamă nu mai are niciun rost; vinovăția mea că nu am fost un tată mai bun; dorința ei de a fi iubită din nou ca femeie, nu doar ca mamă.

Într-o seară, după terapie, Camelia mi-a spus: — Poate că ar trebui să ne facem un obicei nou. Să gătim împreună ceva ce n-am mai făcut niciodată.

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. — Ce-ai zice de burgeri de casă?

A râs printre lacrimi. — Da, dar fără certuri pe ultimul burger!

Am început încet-încet să ne regăsim unul pe celălalt. Am mers în vizită la Irina și la nepotul nostru; am petrecut un weekend la Cluj cu Vlad și prietena lui. Relațiile nu s-au reparat peste noapte, dar am învățat să acceptăm schimbarea și să ne bucurăm de ceea ce avem acum.

Uneori încă mă trezesc noaptea și mă întreb: dacă aș fi fost un tată mai prezent, dacă aș fi vorbit mai mult cu copiii mei, ar fi fost altfel? Dar apoi mă uit la Camelia dormind liniștită lângă mine și îmi dau seama că viața merge înainte.

Oare câți dintre noi rămân blocați în trecut, incapabili să vadă ce au chiar acum lângă ei? Voi cum ați face față golului lăsat de plecarea copiilor?