Datoria Mamei Mele, Povara Mea: Povestea unei Moșteniri Nedorite

— Irina, te rog, nu mă lăsa singură cu asta! vocea mamei mele răsuna disperată pe holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar eu tocmai mă întorsesem de la a treia tură la supermarket. Mirosea a cafea ieftină și a teamă. Pe masa din bucătărie, facturile se adunau ca niște sentințe scrise cu cerneală roșie.

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa, să mă trezesc în fiecare dimineață cu stomacul strâns, întrebându-mă cine o să bată azi la ușă! am izbucnit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Mariana, mama mea, s-a prăbușit pe scaunul vechi de lângă geam. Avea ochii umflați de plâns și mâinile tremurânde. — Știu că am greșit, Irina… dar nu am avut de ales. Tatăl tău ne-a lăsat singure, fără nimic. Ce era să fac?

Adevărul era că tata plecase când aveam doar șapte ani. Nu l-am mai văzut de atunci. Mama a încercat să țină casa pe linia de plutire, dar mereu a ales calea ușoară: împrumuturi de la vecini, rate la bănci, promisiuni făcute și uitate. Eu am crescut cu frica în sânge — frica de a nu avea ce pune pe masă, frica de telefoanele insistente ale recuperatorilor, frica de rușinea care mă urmărea la școală.

În liceu, am început să lucrez part-time ca să pot plăti măcar lumina și gazul. Colegii râdeau de hainele mele vechi și de faptul că nu ieșeam niciodată cu ei în oraș. Dar cel mai tare mă durea când o auzeam pe mama promițând din nou: „Luna viitoare îți dau banii înapoi, jur!” Și știam că minte.

Într-o seară, când aveam 19 ani, am găsit-o pe mama plângând în baie. — Irina, trebuie să-ți spun ceva… Am luat un credit pe numele tău. Nu am avut de ales… banca nu-mi mai dădea mie nimic.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. — Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta? Eu nu am semnat nimic!

— Am falsificat semnătura… dar o să plătesc eu totul, promit!

Am vrut să fug de acasă în noaptea aia. Am vrut să nu mă mai uit niciodată înapoi. Dar n-am putut. Eram prinsă într-o capcană invizibilă: iubirea pentru mama mea și ura pentru tot ce făcuse.

Anii au trecut. Am terminat facultatea cu greu, muncind în paralel ca să pot plăti ratele la bancă și să avem ce mânca. Prietenii mei își făceau planuri de vacanță, eu făceam planuri despre cum să scap de datorii. Am avut o singură relație serioasă cu un băiat pe nume Vlad, dar s-a terminat când a aflat cât de adânc eram prinsă în problemele familiei mele.

— Irina, nu poți trăi toată viața pentru altcineva! mi-a spus el într-o seară ploioasă, înainte să plece definitiv.

Mama s-a îmbolnăvit între timp. Diabet, tensiune mare, depresie. Eu eram singura care îi aducea medicamentele și îi plătea consultațiile. Într-o zi, când m-am întors acasă după o tură lungă la spital (ajunsesem asistentă medicală), am găsit-o stând pe întuneric.

— Nu mai avem curent… n-am avut cu ce plăti factura.

Am simțit că mă sufoc. Am început să țip la ea:

— De ce nu te-ai gândit niciodată la mine? De ce trebuie eu să plătesc pentru greșelile tale?

A început să plângă în hohote. — Pentru că nu știu altfel! Pentru că toată viața am sperat că o să vină cineva să ne salveze…

În acea noapte am stat trează până dimineața, uitându-mă la tavanul crăpat al camerei mele. M-am întrebat dacă există vreun moment în care poți spune „ajunge”, fără să fii considerat un copil nerecunoscător sau egoist.

Într-o zi, la serviciu, o pacientă bătrână mi-a spus: — Fata mea nu mai vorbește cu mine de ani de zile… Poate că am greșit și eu mult, dar uneori copiii trebuie să-și trăiască viața lor.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc serios la ideea de a pleca din țară. Sora mamei mele, mătușa Lenuța din Italia, îmi tot spunea că mă poate ajuta să găsesc ceva acolo. Dar mama s-a opus mereu:

— Dacă pleci tu, eu ce fac? Cine are grijă de mine?

Am simțit cum mă sufoc din nou sub povara vinovăției. Dar într-o dimineață m-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și vise uitate.

Am decis să plec. I-am spus mamei într-o seară:

— Mamă, te iubesc, dar nu mai pot trăi doar pentru tine. Trebuie să încerc să-mi fac și eu un drum al meu.

A urlat la mine, m-a blestemat că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Dar pentru prima dată în viață am simțit că respir liber.

Acum sunt în Italia de aproape un an. Lucrez ca infirmieră într-un azil și trimit bani acasă cât pot. Mama încă nu mi-a iertat plecarea. Dar eu am început să-mi recuperez viața pas cu pas.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire? Oare suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri sau putem rupe lanțul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?