Cum un simplu borcan de cremă a destrămat două familii – Povestea mea despre încredere, gelozie și iertare

— Nu pot să cred, Irina! Chiar ai primit crema aia scumpă de la Radu?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau ușor, iar privirea ei tăioasă mă fixa ca pe un copil prins cu mâța-n sac.
— Mamă, nu e nimic! A fost doar un gest, o atenție de la el și Camelia…
— Camelia? Camelia nici nu știe să-și aleagă o cremă pentru ea, darămite pentru tine!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu voiam să recunosc nici față de mine cât de mult mă tulburase acel cadou. Radu, cumnatul meu, îmi adusese o cremă franțuzească la aniversare. Toată lumea știa că nu-și permitea asemenea extravaganțe nici pentru soția lui, sora mea mai mare, Camelia.

De atunci, totul s-a schimbat. Camelia a început să mă privească altfel. La început a fost doar o umbră pe chipul ei când ne întâlneam la masă, apoi au apărut replici acide, priviri tăioase și discuții în șoaptă cu mama. Tata se retrăgea mereu în balcon, cu țigara lui, evitând orice ceartă. Eu încercam să mă prefac că nu observ nimic, dar tensiunea creștea cu fiecare zi.

Într-o seară, când am ajuns acasă după serviciu, am găsit-o pe Camelia așteptându-mă pe scări.
— Irina, trebuie să vorbim!
Vocea ei era rece ca gheața. Am urcat încet, simțind că urmează ceva rău.
— Ce vrei să spui?
— De ce ți-a dat Radu crema aia? Ce i-ai spus? Ce i-ai făcut?
— Nimic! Ești nebună? Ești sora mea!
— Atunci de ce nu mi-a cumpărat niciodată mie ceva atât de scump?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu aveam niciun răspuns. M-am gândit la toate momentele în care Camelia fusese geloasă pe mine: când am intrat la facultate, când am primit primul job bun, când părinții mă lăudau pentru orice fleac. Dar niciodată nu fusese atât de dureroasă distanța dintre noi.

În zilele următoare, mama a început să mă evite. Tata nu-mi mai răspundea la telefon. Radu nu mai venea la mesele de duminică. Familia noastră părea că se destramă din cauza unui borcan de cremă.

Într-o după-amiază ploioasă, am primit un mesaj de la mama: „Nu mai veni acasă până nu vă împăcați.” Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns ore întregi pe canapeaua din garsoniera mea mică din Militari. Nu înțelegeam cum un gest atât de mic putea să distrugă tot ce construisem împreună.

Am încercat să vorbesc cu Camelia. I-am scris mesaje lungi, i-am lăsat flori la ușă, am sunat-o fără oprire. Niciun răspuns. Într-o zi, am văzut-o pe stradă cu Radu și fetița lor. M-a privit ca pe o străină.

La serviciu, colegele mele au început să bârfească. „Ai auzit? Irina s-a certat cu sora ei pentru un bărbat!” M-am simțit umilită și singură. Nici prietenii nu mai știau ce să-mi spună.

După câteva luni de tăcere și suferință, am primit un telefon neașteptat de la tata.
— Irina, vino acasă. Mama e bolnavă.
Am alergat spre casa copilăriei mele cu inima cât un purice. Mama era întinsă pe canapea, palidă și slăbită.
— Mamă…
— Irina… iartă-mă… Am greșit…
Lacrimi mari îi curgeau pe obraji. Am îngenuncheat lângă ea și am plâns împreună minute în șir.

Camelia a venit și ea în acea seară. Ne-am privit lung, fără cuvinte. Radu stătea în prag, cu ochii în pământ.
— Poate ar trebui să vorbim…
Vocea Cameliei era stinsă.
— Da… poate ar trebui…

A fost o discuție lungă și dureroasă. Am spus tot ce aveam pe suflet: gelozia ei, neîncrederea mea, lipsa de comunicare dintre noi. Radu a recunoscut că a vrut doar să-mi facă o bucurie pentru că știa cât de greu îmi fusese după despărțirea de Mihai.

Ne-am îmbrățișat toate trei și am plâns ca niște copii. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Încrederea nu s-a mai întors complet niciodată.

Acum, după ani de zile, încă mă gândesc la acea perioadă. Oare cât de fragile sunt relațiile noastre? Oare merită să le punem în pericol pentru lucruri atât de mici? Poate că uneori nu obiectele contează, ci rănile vechi pe care le purtăm fără să știm…