Cuibul gol și dorul care nu moare: Povestea Mariei

— Ana, Vlad, nu uitați să vă luați umbrelele! — am strigat din prag, cu vocea tremurândă de emoție și teamă. Era o dimineață ploioasă de septembrie, iar copiii mei se grăbeau spre mașinile lor, fiecare cu gândurile lui, fiecare cu viața lui. Ana mi-a aruncat un zâmbet rapid, Vlad nici măcar nu s-a întors. Ușa s-a închis cu un zgomot sec, iar ecoul pașilor lor pe alee s-a stins repede. Am rămas în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum casa se golea de viață odată cu plecarea lor.

Așa începe fiecare zi de când au plecat. Casa noastră mare, cu trei camere și grădină în spate, odinioară plină de râsete, certuri și miros de plăcinte proaspete, a devenit un muzeu al amintirilor. Mă plimb prin camerele goale și ating pereții ca și cum aș putea să-i aduc înapoi doar cu o mângâiere. Pe masa din sufragerie încă stau două căni de ceai pe care le-am pregătit în zadar într-o duminică, sperând că vor veni la masă.

De când soțul meu, Ion, s-a stins acum șase ani, copiii au devenit centrul universului meu. Am investit tot ce aveam în ei: timp, dragoste, sacrificii. Ana a plecat la Cluj să studieze medicina și a rămas acolo, prinsă între gărzi și examene. Vlad a ales să lucreze în IT la București, dar rareori își face timp să mă viziteze. „Mamă, am mult de lucru”, îmi spune la telefon cu voce grăbită. „Promit că vin duminica viitoare.” Dar duminicile trec una după alta și promisiunile rămân doar cuvinte.

Singurătatea s-a strecurat încet în viața mea. La început am încercat să mă adaptez: am citit cărți, am început să tricotez pentru copiii vecinilor, am ieșit la plimbări scurte prin parc. Dar genunchii mă dor tot mai tare și uneori abia reușesc să cobor scările. Vecinul meu, domnul Petre, un bărbat trecut de șaizeci de ani cu suflet mare, mă ajută cu cumpărăturile. „Maria, ai nevoie de ceva de la magazin?” mă întreabă aproape zilnic. Îi mulțumesc mereu, dar nu pot să nu simt o umilință amară — eu, care am fost mereu stâlpul familiei, ajung să depind de bunăvoința altora.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea liniștit iar eu priveam fulgii prin geamul aburit al bucătăriei, am primit un telefon de la Ana. „Mamă, nu pot veni nici de Crăciun anul ăsta. Am gardă.” Am simțit cum mi se strânge inima. „Dar Vlad?” am întrebat cu o speranță firavă. „Nu știu… cred că are planuri cu prietenii lui.” Am închis telefonul încet și am rămas privind masa goală. Am început să plâng în tăcere, ca să nu mă aud nici eu.

În Ajunul Crăciunului am pus totuși masa ca pe vremuri: sarmale, cozonac, salată boeuf. Am aprins lumânări și am pus două farfurii în plus. Poate… poate se întâmplă o minune. Dar minunea nu a venit. În schimb, domnul Petre a bătut la ușă cu o tavă de prăjituri. „Să nu fii singură diseară”, mi-a spus blând. Am stat împreună la masă și am povestit despre vremurile când copiii alergau prin curte după Moș Crăciun.

După sărbători am început să primesc tot mai rar telefoane de la Ana și Vlad. Uneori îi sun eu, dar răspund scurt sau îmi spun că sunt ocupați. M-am întrebat adesea unde am greșit. Oare i-am sufocat cu dragostea mea? Oare trebuia să fiu mai dură? Sau poate prea blândă? Vecina mea, doamna Stanciu, îmi spune mereu: „Lasă-i, Maria! Așa sunt tinerii azi. Au lumea lor.” Dar eu nu pot să accept că lumea lor nu mai are loc pentru mine.

Într-o zi de primăvară am primit o scrisoare de la Ana. O scrisoare adevărată! Mi-a scris că îi e dor de mine și că îi pare rău că nu poate veni mai des. „Mamă, te iubesc mult”, a scris la final. Am plâns ore întregi ținând hârtia la piept. M-am gândit atunci că poate nu e vina lor. Poate viața îi trage în toate părțile și nu mai știu cum să se întoarcă acasă.

Într-o seară am avut curajul să-i spun lui Vlad ce simt:
— Vlad, mi-e dor de tine… Simt că nu mai fac parte din viața ta.
El a tăcut lung la telefon.
— Mamă… Nu știu ce să-ți spun. Viața e complicată acum… Dar promit că vin weekendul viitor.
Nu l-am mai crezut. Dar tot am pus două farfurii în plus pe masă.

Zilele trec greu pentru mine acum. Mă trezesc dimineața și primul lucru pe care îl fac e să mă uit la telefon — poate a sunat Ana sau Vlad peste noapte. Seara aprind lumina pe hol ca să pară că e cineva acasă. Uneori mă surprind vorbind singură prin casă:
— Ana! Adu-mi te rog șalul din dormitor!
Apoi îmi dau seama că vorbesc cu pereții.

M-am gândit să vând casa și să mă mut într-un apartament mai mic sau chiar la un azil privat — dar ceva mă ține aici. Poate speranța că într-o zi copiii mei se vor întoarce acasă și vom fi din nou împreună ca odinioară.

Uneori mă întreb dacă toate mamele trec prin asta sau dacă eu sunt prea slabă ca să accept schimbarea. Oare copiii mei mă iubesc încă? Sau sunt doar o povară pentru ei?

Poate că ar trebui să-mi găsesc un rost nou în viață… Dar cum faci asta când tot ce ai iubit a plecat?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați umple golul lăsat de cei dragi? Poate există o cale să regăsești fericirea chiar și atunci când casa e goală…