Casa bunicii: între dragoste și dezbinare

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum poți să alegi între fetele mele?
Vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecă cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremură ușor pe cana caldă, dar încerc să-mi păstrez calmul.
— Nu aleg între ele, Ioana. Pur și simplu cred că Irina are nevoie de un început aici, acasă. E singură la Viena, nu cunoaște pe nimeni, iar când se va întoarce…
— Dar Ana? Ce e cu Ana? De ce nu merită și ea?
Mă uit la fiica mea și văd în ochii ei furie, dar și o durere pe care o cunosc prea bine. O durere pe care am simțit-o și eu când mama mea a făcut diferențe între mine și sora mea.

Adevărul e că Ana mi-a fost mereu străină. Nu pentru că nu aș fi vrut să o iubesc, ci pentru că ea nu a vrut niciodată să se apropie. De când era mică, se ascundea după fusta mamei ei, mă privea cu suspiciune și răceală. Irina, în schimb, venea la mine în fiecare vacanță, mă ajuta la grădină, îmi povestea despre visele ei.

Când Irina a plecat la studii în străinătate, am simțit un gol imens. Îmi scria scrisori lungi, pline de dor și speranță. Mi-a promis că se va întoarce acasă după facultate. Știu cât de greu îi este acolo, printre străini. De aceea am decis: apartamentul meu din cartierul vechi al Brașovului va fi al ei. Să aibă un loc al ei când revine.

Am anunțat-o pe Ioana într-o după-amiază ploioasă, când Ana era plecată la o petrecere cu prietenii. M-am gândit că va înțelege. Dar reacția ei m-a lovit ca un trăsnet.

— Tu nu vezi că le pui una împotriva celeilalte? Mereu ai avut-o pe Irina mai aproape! Mereu ai făcut diferențe!
— Nu e adevărat…
— Ba da! Și tata știa! De asta nu veneați la noi de Crăciun!

M-am ridicat încet de pe scaun și am privit pe geam la ploaia care bătea în sticla veche. M-am simțit mică, vinovată, ca o fetiță certată pe nedrept.

A doua zi, Ana a venit la mine fără să spună nimic. S-a uitat la mine ca la o străină și a trecut direct în camera ei din copilărie, unde nu mai intrase de ani buni. Am auzit-o plângând încet. M-am apropiat de ușă, dar nu am avut curajul să bat.

Seara târziu, Irina m-a sunat din Viena.

— Bunico, mama mi-a spus… Ești sigură că vrei să-mi dai mie apartamentul? Poate Ana are nevoie mai mare… Eu pot să mă descurc oriunde.

Vocea ei era caldă, dar simțeam o umbră de teamă. Mi-am dat seama că decizia mea le-a rănit pe toate trei: pe Ioana, pe Ana și chiar pe Irina.

— Irina, tu ai spus mereu că vrei să te întorci acasă. Vreau să ai un loc al tău aici.
— Dar dacă Ana nu mă va ierta niciodată? Dacă mama nu va mai vorbi cu tine?

Am tăcut mult timp după ce am închis telefonul. Am adormit târziu, cu inima grea.

În zilele următoare, Ioana nu mi-a mai răspuns la telefon. Ana a plecat la București fără să-și ia rămas bun. Irina mi-a scris un mesaj scurt: „Te iubesc, bunico. Orice ar fi.”

M-am trezit într-o casă goală și rece, cu pereții plini de fotografii vechi: eu tânără cu Ioana în brațe; Ioana cu fetele ei la mare; Irina și Ana râzând în curte la Paște. Am început să mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am repetat greșelile mamei mele.

Într-o duminică dimineață, am mers la biserică și m-am rugat pentru liniște. Preotul a vorbit despre iertare și despre cum dragostea adevărată nu ține scorul greșelilor.

La ieșire, m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Maria.

— Ce-ai pățit, Veronica? Pari abătută…
— Am încercat să fac binele și am stricat totul…
— Uneori binele pentru unul e rău pentru altul. Dar timpul le vindecă pe toate.

Am plecat acasă cu sufletul puțin mai ușor.

După câteva luni, Irina s-a întors din Viena pentru vacanță. A venit direct la mine acasă.

— Bunico, hai să mergem împreună la Ana. Trebuie să vorbim toate trei.

Am mers cu inima cât un purice la apartamentul Ioanei din cartierul Tractorul. Ana ne-a deschis ușa fără să spună nimic.

Irina s-a așezat lângă ea pe canapea.

— Ana, nu vreau apartamentul dacă asta te rănește. Putem să-l împărțim sau să-l vindem și să luăm două garsoniere… Nu vreau să pierdem familia pentru niște ziduri.

Ana a izbucnit în plâns.

— Nu apartamentul contează! Contează că niciodată n-am simțit că fac parte din familie… Mereu am fost „cealaltă”.

Ioana s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi.

— Mamă, poate n-am știut nici eu să le țin aproape…

Am plâns toate trei atunci, pentru prima dată împreună după mulți ani.

În cele din urmă am decis ca apartamentul să rămână moștenire comună fetelor, iar eu să mă mut la țară, unde mi-e liniștea aproape.

Acum stau pe prispa casei bătrânești și mă întreb: oare dragostea se poate împărți egal? Sau greșelile trecutului ne urmăresc mereu?

Poate voi ce credeți? Ați trecut prin astfel de alegeri? Cum ați fi procedat voi?