Când viața devine o oală sub presiune: Povestea Zuzanei

— Zuzana, iar nu ai pus destulă sare! Vocea lui Doru răsună din sufragerie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Mă uit la cratița cu ciorbă aburindă și simt cum mi se strânge stomacul. E ora șase fără un sfert, iar eu sunt în picioare de la cinci, ca să apuc să gătesc înainte să plec la serviciu. Mă întreb, pentru a mia oară, dacă nu cumva am greșit undeva pe drum.

Doru nu mănâncă nimic ce nu e proaspăt. Nici măcar pâinea de ieri nu-i place. De când ne-am căsătorit, am acceptat asta ca pe o ciudățenie amuzantă. Dar anii au trecut, iar ciudățenia s-a transformat într-o povară. În fiecare zi, după opt ore la birou, alerg acasă să gătesc din nou. Nu contează că sunt obosită, că mă dor picioarele sau că aș vrea să citesc o carte. Doru așteaptă mâncare caldă, iar eu mă simt prinsă într-o capcană invizibilă.

— Nu înțelegi că nu pot mânca resturi? îmi spune el adesea, cu o privire sincer nedumerită.

— Dar nu sunt resturi, Doru! Sunt doar de ieri… încerc eu să-i explic, dar cuvintele se pierd în aer.

Uneori mă gândesc la mama mea. Ea spunea mereu că femeia trebuie să țină casa și familia unite. Dar oare la ce preț? Sora mea, Ioana, râde când îi povestesc:

— Zuzana, tu nu mai trăiești pentru tine! Ai devenit bucătăreasa casei, nu soția lui Doru!

O doare să aud asta, dar are dreptate. Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, m-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut. Când am devenit femeia asta obosită, cu cearcăne adânci și mâini crăpate de la detergent?

Într-o duminică, am încercat să-l conving pe Doru să comandăm pizza. Era atât de entuziasmată de idee încât aproape uitasem de reacția lui previzibilă.

— Nu știi ce pun ăia în mâncare! a spus el scurt și a ieșit din bucătărie trântind ușa.

Am rămas cu telefonul în mână și cu lacrimi în ochi. Nu era vorba doar despre pizza. Era despre mine, despre faptul că nu mai aveam voie să vreau nimic pentru mine.

La serviciu, colegele mă întreabă mereu:

— Cum reușești să le faci pe toate?

Zâmbesc fals și spun că mă descurc. Dar adevărul e că nu mai pot. Seara adorm cu gândul la lista de cumpărături pentru a doua zi și mă trezesc cu aceeași anxietate: ce gătesc azi ca să fie proaspăt?

Într-o zi, am uitat să scot carnea din congelator. Când am ajuns acasă și mi-am dat seama, am simțit cum mă ia panica. Am încercat să improvizez ceva rapid — o omletă cu brânză și roșii. Doru a venit acasă obosit și nervos.

— Atât ai putut să faci? Omletă?

Am vrut să țip la el, să-i spun cât de greu îmi este. Dar n-am făcut-o. Am strâns farfuria goală și am mers la baie, unde am plâns în șoaptă ca să nu mă audă.

În weekenduri, când prietenii ne invită la grătare sau la ieșiri în oraș, Doru găsește mereu motive să refuze.

— Mai bine stăm acasă. Oricum tu gătești cel mai bine.

La început mă simțeam flatată. Acum simt doar cum mă sufoc.

Într-o seară târzie de toamnă, Ioana a venit la mine fără să anunțe. M-a găsit în bucătărie, curățând cartofi pentru a doua zi.

— Zuzana, te rog… Oprește-te! Nu vezi că te stingi încetul cu încetul?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul: despre oboseală, despre frica de a-l supăra pe Doru, despre sentimentul că nu mai exist decât ca să gătesc.

— Și dacă mâine n-ai mai găti? Ce s-ar întâmpla?

Nu știam ce să-i răspund. Mi-era frică de răspuns.

A doua zi dimineață am stat pe marginea patului mult timp. M-am ridicat târziu și nu am mai intrat în bucătărie. Doru s-a trezit și a venit la mine mirat:

— Nu faci nimic de mâncare?

— Nu azi.

A rămas blocat câteva secunde. Apoi a plecat trântind ușa.

Ziua aceea a fost grea. M-am simțit vinovată și neliniștită. Dar seara am simțit ceva nou: liniște. Am citit câteva pagini dintr-o carte uitată pe noptieră și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit timpul pentru mine.

Câteva zile mai târziu, Doru a venit acasă cu o pungă de covrigi calzi.

— Am luat ceva de mâncare… dacă vrei.

Nu era mult, dar era un început. Am stat împreună la masă fără să vorbim prea mult. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să ies complet din cercul acesta vicios sau dacă Doru va înțelege vreodată cât m-a costat această rutină nesfârșită. Dar știu că merit mai mult decât o viață trăită între cratițe și reproșuri.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Și câte dintre noi au curajul să spună: „Ajunge!”?