Când trecutul bate la ușă: Povara unei mame și taina Ralucăi

— Mamă, deschide! E urgent!
Vocea tremurată a Ilincăi, nepoata mea de doar zece ani, s-a auzit printre bubuiturile tunetului. Era trecut de miezul nopții și ploaia bătea cu furie în geamuri. Am alergat spre ușă cu inima cât un purice. Când am deschis, am văzut-o udă leoarcă, cu ochii roșii de plâns și o pungă de plastic strânsă la piept.
— Ilinca, unde e mama ta?
A dat din cap că nu știe și s-a aruncat în brațele mele. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Raluca, fiica mea, nu era nicăieri. Telefonul ei suna în gol.

Așa a început coșmarul nostru. În acea noapte, am stat cu Ilinca în brațe pe canapea, încercând să o liniștesc. Ea tremura și repeta întruna: „Mama a zis să fug dacă se întâmplă ceva rău.” Dar ce putea fi atât de rău încât să-și lase copilul singur pe drumuri?

Dimineața, am sunat la poliție. Au venit, au pus întrebări, dar răspunsuri nu aveam nici eu. Vecinii nu văzuseră nimic suspect. Raluca era divorțată de trei ani, locuia singură cu Ilinca într-un apartament modest din cartierul nostru din Pitești. De când se despărțise de Mihai, fostul ei soț, părea mereu obosită și absentă. Încercasem să mă apropii de ea, dar mereu ridica ziduri între noi.

— Bunico, mama o să vină înapoi?
— Sigur că da, puiule. O să vezi că totul va fi bine.

Dar nu eram deloc sigură. În zilele ce au urmat, am încercat să păstrez aparențele pentru Ilinca. Mergeam la școală cu ea, îi făceam micul dejun preferat — clătite cu dulceață de vișine — și îi citeam povești seara. Dar noaptea plângea în somn și striga după mama ei.

Într-o zi, am găsit punga aceea pe care o ținuse atât de strâns la piept când a venit. Înăuntru erau câteva haine, un carnețel roz și o fotografie veche: Raluca la vreo șaisprezece ani, ținând de mână un băiat pe care nu-l recunoșteam. Pe spate scria: „Iartă-mă.”

Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu prietenele Ralucăi — Irina și Simona — dar nici ele nu știau nimic. Irina mi-a spus că Raluca era tot mai retrasă în ultimele luni și părea speriată.

— Doamnă Maria, nu vreau să vă sperii, dar Raluca mi-a zis odată că simte că cineva o urmărește… Că Mihai ar fi devenit agresiv după divorț.

Am înghețat. Mihai fusese mereu un bărbat dificil, dar nu l-am crezut niciodată capabil de violență adevărată. Totuși, ceva nu se lega.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am deschis carnețelul roz. Era plin de desene și câteva notițe scrise stângaci: „Mama plânge iar.” „A venit un domn ciudat.” „Nu vreau să plec de aici.”

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Unde fusesem eu când fiica mea avea nevoie de ajutor? De ce nu am văzut semnele?

Au trecut săptămâni fără nicio veste de la Raluca. Poliția părea neputincioasă. Oamenii vorbeau pe la colțuri: „A fugit cu vreun bărbat.” „Poate s-a săturat de viața asta grea.” Dar eu știam că Raluca nu și-ar fi lăsat niciodată copilul.

Într-o zi, Mihai a venit la mine acasă.

— Maria, trebuie să vorbim.

Nu-l mai văzusem de luni bune. Era palid și avea cearcăne adânci.

— Ce ai făcut cu Raluca? l-am întrebat direct.

— Nimic! Jur! Și eu o caut… Dar cred că are legătură cu trecutul ei…

— Ce trecut? Ce ascunzi?

A ezitat o clipă.

— Înainte să ne cunoaștem noi… a avut o relație urâtă cu cineva mai mare ca ea. A fost traumatizată… Nu mi-a spus niciodată detalii.

Atunci mi-am amintit de fotografia din punga Ilincăi. Băiatul acela necunoscut…

În acea noapte am visat-o pe Raluca mică, alergând prin curtea casei bunicilor din satul natal. M-am trezit plângând și am simțit că trebuie să merg acolo.

Am plecat împreună cu Ilinca la țară, la casa părintească din Vâlcea. Poate acolo găseam ceva care să mă ajute să înțeleg.

Casa era pustie și rece. Am găsit într-un sertar vechi un jurnal al Ralucăi din adolescență. L-am citit cu sufletul la gură:

„Nu pot să-i spun mamei ce mi-a făcut domnul Dinu… Mi-e frică… Dacă nu mă crede? Dacă mă ceartă?”

Am simțit cum mi se face rău. Domnul Dinu fusese profesorul ei de matematică… Un om respectat în sat…

M-am prăbușit pe podea și am urlat în tăcere. Cum putusem să fiu atât de oarbă? Cum să nu-mi dau seama că fiica mea purta o povară atât de grea?

În acea clipă am înțeles: Raluca fugise nu doar din cauza prezentului, ci și a trecutului care nu-i dădea pace.

M-am întors acasă cu Ilinca și am început să caut ajutor: psiholog pentru ea, avocat pentru a redeschide cazul profesorului Dinu. Am vorbit cu poliția despre jurnal și despre suspiciunile mele.

Au trecut luni până când am primit un telefon: Raluca fusese găsită într-un adăpost pentru femei abuzate din București. Era slăbită, dar vie.

Când am văzut-o prima dată după atâta timp, am îmbrățișat-o fără să spun nimic. Am plâns împreună mult timp.

— Mamă… n-am putut… n-am putut să-ți spun…
— Nu trebuie să-mi spui nimic acum. Sunt aici pentru tine.

Au urmat luni grele de terapie și procese dureroase. Satul a aflat adevărul despre domnul Dinu; mulți au refuzat să creadă, alții au tăcut rușinați.

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Eu am învățat că iubirea nu e suficientă dacă nu ești atent la semnele durerii celor dragi.

Uneori mă întreb: câte mame ca mine trăiesc cu iluzia că-și cunosc copiii? Câte secrete zac ascunse în spatele ușilor închise?