Când sângele nu mai leagă: Povestea unei moșteniri care a destrămat o familie românească

— Nu se poate, mamă! Nu se poate! — am urlat, cu palmele transpirate strângând dosarul cu actele de la notar. Ochii mamei, roșii și umflați de plâns, evitau privirea mea. În încăperea mică, cu miros de mobilă veche și cafea rece, liniștea era spartă doar de suspinul ei și de bătăile inimii mele, care păreau să răsune în tot apartamentul.

În fața mea, Gabi — fratele meu mai mic — stătea cu pumnii strânși pe genunchi, privirea pierdută în podea. Între noi, ca o fantomă pe care nimeni nu voia s-o recunoască, stătea cumnatul meu, Radu. El era cel care, potrivit testamentului citit cu voce monotonă de notarul bătrân, urma să primească tot: apartamentul din centru, casa de la țară și chiar colecția de ceasuri a lui tata.

Nu-mi venea să cred. Tata fusese mereu distant cu noi, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea să ne lase fără nimic. Am crescut într-un apartament cu două camere în cartierul Drumul Taberei, unde fiecare bătaie în ușă era un motiv de speranță că tata va veni acasă mai devreme. Dar el venea mereu târziu, obosit și tăcut. Eu și Gabi ne uitam la el ca la un zeu căzut din ceruri — fiecare încercare de a-i câștiga atenția era o luptă pierdută din start.

— De ce, mamă? De ce lui Radu? — am întrebat din nou, vocea tremurându-mi de furie și neputință.

Mama a oftat adânc. — Pentru că el a fost acolo când tata s-a îmbolnăvit. Tu erai plecat la Cluj cu serviciul, Gabi avea examenele la facultate… Radu l-a dus la spital, Radu i-a cumpărat medicamentele…

Am simțit cum mă sufoc. Da, e adevărat că am lipsit mult în ultimii ani. Munca la firma de IT mă ținea mai mult pe drumuri decât acasă. Dar oare asta însemna că nu-mi pasă? Că nu merit nimic?

Radu a ridicat privirea spre mine. — Nu am cerut eu nimic. Tata m-a rugat să am grijă de el. Atât.

— Și totuși ai primit totul! — am izbucnit.

Gabi s-a ridicat brusc și a ieșit pe hol. L-am auzit trântind ușa de la baie. Mama a început să plângă în hohote.

Mi-am amintit de copilărie, când tata ne ducea pe mine și pe Gabi la pescuit pe lacul Snagov. Era singura dată când părea relaxat, când râdea cu poftă și ne povestea despre tinerețea lui. Atunci simțeam că suntem o familie adevărată. Dar acele momente au devenit tot mai rare pe măsură ce am crescut.

După moartea tatei, totul s-a schimbat între noi. Mama s-a închis în ea însăși, Gabi a început să bea mai mult decât ar fi trebuit, iar eu m-am refugiat în muncă. Radu era mereu prezent: repara robinetul stricat, ducea gunoiul, mergea cu mama la piață. Nu l-am văzut niciodată ca pe un membru al familiei noastre — era doar soțul surorii mele mai mari, Irina, care murise într-un accident acum cinci ani.

— Poate că tata a vrut să-i mulțumească pentru tot ce a făcut după ce Irina n-a mai fost… — a șoptit mama printre lacrimi.

Am simțit un gol imens în stomac. Irina fusese sufletul familiei noastre. După moartea ei, tata s-a schimbat complet. Poate că Radu a fost singurul care l-a ajutat să treacă peste pierdere.

Dar eu? Eu unde eram? De ce nu am putut fi acolo pentru el? De ce nu am simțit niciodată că sunt suficient?

Seara aceea s-a terminat fără răspunsuri. Am plecat din apartament cu pași grei, simțind că nu mai aparțin acelui loc. Pe drum spre garsoniera mea din Militari, am încercat să-mi adun gândurile. Oare chiar meritam să fiu dezmoștenit? Sau tata doar a ales pe cineva care i-a fost aproape când avea nevoie?

În zilele următoare, conflictul dintre mine și Gabi s-a adâncit. El voia să conteste testamentul; eu nu mai aveam putere să lupt. Mama încerca să ne împace, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă despre cine a făcut mai mult pentru familie.

— Nu e corect! — striga Gabi într-o seară la telefon. — Noi suntem fiii lui! Cum să lase totul unui om care nici măcar nu-i sânge din sângele nostru?

— Poate sângele nu contează atât de mult cât credem… — i-am răspuns obosit.

Am început să mă întreb dacă familia noastră fusese vreodată unită sau dacă doar ne mințisem singuri. Poate că fiecare dintre noi trăise cu iluzia unei iubiri necondiționate care nu a existat niciodată cu adevărat.

Într-o duminică dimineață, m-am dus la cimitir. Am stat lângă mormântul tatei și al Irinei ore întregi, încercând să găsesc un sens în toată povestea asta. Am realizat că nu averea mă durea cel mai tare, ci faptul că nu am reușit niciodată să fiu fiul pe care tata și l-ar fi dorit.

Când am plecat de acolo, am simțit o liniște ciudată. Poate că unele răni nu se vor vindeca niciodată, dar trebuie să învățăm să trăim cu ele.

Mă întreb acum: oare contează mai mult cine primește averea sau cine rămâne cu sufletul împovărat? Ce ne leagă cu adevărat ca familie — sângele sau faptele?