Când sângele nu mai e apă: Povestea mea despre familie, bani și alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai de gând să pleci acum, când Roxana are cea mai mare nevoie de tine! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de ciorbă uitată pe foc. Mă uitam la ea, la ridurile adânci care îi brăzdau fața, la ochii ei umezi, dar hotărâți. Mă simțeam prinsă ca într-o capcană, între trecutul care mă trăgea înapoi și viitorul pe care abia îndrăzneam să-l visez.

Aveam 32 de ani și tocmai primisem o ofertă de muncă la București, ceva ce visam de ani buni. Dar Roxana, sora mea mai mică, fusese părăsită de soț cu două luni înainte. Doi copii mici, un apartament cu chirie și un salariu de educatoare care abia îi ajungea de la o lună la alta. Tata murise acum trei ani, iar mama se sprijinea pe mine ca pe un baston. În acea dimineață, când am intrat pe ușă, am găsit-o pe mama privind în gol pe geam. „Roxana nu mai are pe nimeni. Trebuie să o ajuți. Nu poți să o lași așa.”

— Dar eu? am întrebat încet, aproape șoptit. Eu ce fac cu viața mea?

Mama s-a întors brusc spre mine, ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie.

— Tu ești mai puternică. Tu poți să reziști. Roxana nu poate.

Nu era prima dată când auzeam asta. Întotdeauna eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să repare totul. Când tata s-a îmbolnăvit, eu am fost cea care a stat nopți întregi la spital. Când mama a rămas fără serviciu, eu am plătit facturile. Acum, când în sfârșit aveam șansa să plec din orașul ăsta mic și sufocant, trebuia iar să renunț?

Am ieșit pe balcon și am aprins o țigară, deși nu mai fumasem de luni bune. Mâinile îmi tremurau. Roxana mă sunase cu o seară înainte:

— Te rog, nu mă lăsa singură. Nu știu cum o să mă descurc cu copiii… Nathan nu vrea să plătească pensie alimentară și avocatul costă prea mult.

Am simțit cum mi se strânge inima. O iubeam pe Roxana, dar simțeam că mă sufoc sub greutatea așteptărilor tuturor.

În zilele următoare, discuțiile cu mama au devenit tot mai tensionate. Ea insista că trebuie să rămân, că familia e tot ce contează. Eu încercam să-i explic că nu pot trăi mereu pentru alții.

— Dacă pleci, o să ne pierdem cu totul! a țipat într-o seară mama, izbucnind în plâns.

Am cedat. Am renunțat la jobul din București și am rămas acasă. Am început să lucrez part-time la o farmacie locală și să-i dau Roxanei bani pentru chirie și mâncare. La început mi-am spus că e doar temporar, dar lunile au trecut și nimic nu s-a schimbat.

Roxana devenise tot mai dependentă de mine. Orice problemă avea — copiii bolnavi, facturi neplătite, conflicte cu Nathan — venea direct la mine. Mama mă privea ca pe un erou tăcut, dar eu mă simțeam din ce în ce mai mică.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. „Nu mai ai timp niciodată”, îmi spunea Adina într-o zi la telefon. „Nu poți trăi mereu pentru alții.”

Într-o seară târzie de iarnă, după ce îi dusesem Roxanei niște medicamente pentru copii și îi lăsasem niște bani pe masă, am ajuns acasă și m-am prăbușit pe pat. Am plâns în pernă până dimineața.

A doua zi am avut curajul să-i spun mamei:

— Nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Știu că nu e drept… dar dacă nu noi, atunci cine?

Am început să merg la terapie în secret. Psihologul m-a întrebat:

— Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam ce să răspund. Parcă nici nu mai știam cine sunt fără problemele celorlalți.

Într-o zi am primit un mesaj de la firma din București: „Dacă te răzgândești, poziția ta încă te așteaptă.” Am simțit un fior de speranță și vinovăție în același timp.

Am încercat să vorbesc cu Roxana:

— Trebuie să înveți să te descurci singură. Eu nu pot fi mereu aici.

A izbucnit în lacrimi:

— Deci mă abandonezi? Ca Nathan?

M-am simțit ca ultimul om.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am decis că trebuie să aleg pentru mine, chiar dacă doare. Am acceptat jobul din București și le-am spus mamei și Roxanei că voi pleca peste două săptămâni.

Mama nu mi-a vorbit câteva zile. Roxana m-a acuzat că sunt egoistă.

Dar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că respir.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să nu mă mai simt vinovată pentru alegerile mele.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?