Când Mama a Sunat cu Vestea Vizitei de Familie, Nu Am Mai Putut Să Tac

— Irina, să nu uiți că sâmbătă e ziua bunicului. Vreau să fii aici, toată lumea vine, nu se poate altfel! Glasul mamei răsuna în receptor, tăios și familiar, ca o poruncă pe care o știam pe de rost. Am rămas cu telefonul la ureche, privind pe fereastră spre blocurile cenușii ale Bucureștiului, simțind cum inima mi se strânge. Satul copilăriei mele era la doar două ore distanță, dar în mintea mea părea la capătul lumii.

— Mamă, nu știu dacă pot să vin… am mult de lucru la birou și… — Nu mă interesează! Ai lipsit destul! Nu vreau să aud scuze. Tatăl tău abia așteaptă să te vadă. Și bunicul… poate e ultima lui aniversare. Vocea ei s-a înmuiat brusc, iar eu am simțit un nod în gât.

Am închis ochii. De fiecare dată când trebuia să merg acasă, mă cuprindea aceeași teamă: că nu voi fi niciodată destul de bună pentru ei, că nu voi reuși să mă ridic la nivelul așteptărilor lor. În sat, fiecare gest era judecat, fiecare decizie comentată. Am crescut cu sentimentul că trebuie să tac, să nu deranjez, să nu spun ce simt cu adevărat.

— Bine, mamă… vin sâmbătă dimineață, am zis încet, aproape șoptit.

Când am ajuns în curtea casei părintești, aerul mirosea a iarbă cosită și a pâine caldă. Tata era în grădină, cosea iarba cu o coasă veche. M-a privit scurt, fără să spună nimic, apoi și-a văzut de treabă. Mama ieșise deja la poartă, cu șorțul plin de făină.

— Irina! În sfârșit! Hai repede în bucătărie, trebuie să mă ajuți la prăjituri. Știi că tu le faci cel mai bine! Am zâmbit forțat și am intrat după ea. În bucătărie era cald și mirosea a vanilie. Pe masă erau ouă sparte, făină împrăștiată și un castron mare cu aluat.

— Mamă… — Ce-i? — Nu vreau să fac prăjituri azi. Vreau doar să stau puțin singură. S-a oprit din frământat și m-a privit lung.

— Ce-i cu tine? De când ai plecat la oraș ai devenit alt om. Parcă nu-ți mai place nimic din ce făceai aici. — Nu e vorba de asta… doar că… — Lasă prostiile! La oraș v-ați învățat cu mofturi. Aici fiecare are treaba lui!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit în curte. M-am așezat pe banca de sub nuc și am început să plâng în hohote. Niciodată nu avusesem curajul să-i spun mamei cât de greu mi-a fost să cresc într-o casă unde nu aveam voie să greșesc, unde orice slăbiciune era pedepsită cu tăcere sau reproșuri.

Seara, când toată familia s-a adunat la masă — unchiul Viorel cu soția lui, verișoara Raluca și fratele meu mai mic, Mihai — atmosfera era tensionată. Bunicul stătea la capul mesei, cu ochii lui albaștri și triști.

— Irina, tu când ai de gând să te măriți? Ai trecut de treizeci de ani! Toate fetele din sat au copii deja! Unchiul Viorel a râs grosolan, iar ceilalți au zâmbit stânjenit.

— Nu cred că asta e cel mai important lucru… am încercat eu să răspund calm.

— Ba da! Aici așa se face! Femeia trebuie să aibă familie! Să nu ajungi ca mătușa ta Florica, singură și amară!

Mama m-a privit cu reproș. Tata tăcea ca de obicei. Simțeam cum mă sufoc din nou.

— Poate că nu vreau să mă mărit! Poate că vreau altceva de la viață! Poate că nu sunt ca voi! Am ridicat vocea fără să-mi dau seama.

Toți au tăcut brusc. Bunicul m-a privit lung.

— Fiecare om are drumul lui, Irina… dar să nu uiți niciodată de unde ai plecat.

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. M-am ridicat de la masă și am ieșit afară. Raluca a venit după mine.

— Irina… știu cum e. Și eu simt uneori că nu aparțin aici. Dar mi-e frică să spun ceva. — Și mie mi-a fost frică mereu… până azi.

Noaptea am stat pe prispa casei și m-am uitat la stele. Am realizat cât de mult m-au marcat anii petrecuți într-o familie unde iubirea era condiționată de ascultare și sacrificiu. Cât de greu e să fii tu însăți când toți așteaptă altceva de la tine.

A doua zi dimineață, înainte să plec spre București, mama m-a îmbrățișat strâns.

— Să nu uiți niciodată că te iubesc, chiar dacă nu știu mereu cum să-ți arăt asta…

Am plecat cu sufletul împărțit între două lumi: satul care mă doare și orașul care mă sperie uneori prin singurătatea lui. Dar pentru prima dată am simțit că pot fi sinceră cu mine însămi.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să spunem ce simțim? Voi ați avut curajul să vă confruntați familia cu adevărul vostru?