Când copiii devin străini: Povestea unei mame uitate

— Nu mai vreau să aud, Ilinca! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce telefonul aproape mi-a căzut din mână. Fata mea cea mică încerca să mă convingă să nu mai aștept nimic de la frații ei, să-mi văd de viață, să ies la plimbare cu vecinele, să merg la biserică. Dar cum să-i explic că fiecare colț al casei încă poartă urmele pașilor lor? Că mirosul de cozonac din bucătărie nu are niciun rost dacă nu aud râsetele lor pe hol?

Mă numesc Maryla și am trăit toată viața pentru copiii mei: Radu, cel mare, plecat de la 19 ani în Germania, Andreea, mereu pe fugă între joburi și familie, și Ilinca, singura care mai trece uneori pragul casei. Soțul meu, Doru, s-a stins acum șapte ani. De atunci, casa noastră din Pitești a devenit un muzeu al amintirilor. În fiecare seară de iarnă, scot cutia cu scrisori și fotografii. Mâinile îmi tremură când ating poza lui Radu de la absolvire — zâmbea larg, cu ochii aceia albaștri ca cerul de vară. Ultima dată când l-am văzut era încă un copil. Acum are 38 de ani și doi copii pe care nu i-am ținut niciodată în brațe.

— Mamă, nu pot veni anul ăsta de Crăciun. Avem prea mult de lucru, copiii au grădiniță… — vocea lui Radu răsună rece prin WhatsApp. Încerc să nu plâng. Îi spun că înțeleg. Dar nu înțeleg nimic. Cum poate un copil să uite de mama care l-a crescut?

Andreea e mereu ocupată. O sun într-o zi de duminică:

— Mamă, sunt la supermarket cu fetele. Te sun eu mai târziu, bine?

Nu mă sună niciodată mai târziu. Ilinca vine uneori cu băiatul ei, dar e mereu grăbită, mereu cu ochii pe ceas.

— Mamă, trebuie să plec. Am programare la dentist cu Vlad.

Rămân singură în pragul ușii, cu mâinile goale și inima grea. Mă uit la masa mare din sufragerie — totul e pregătit ca pe vremuri: sarmale, salată boeuf, prăjituri. Dar scaunele sunt goale.

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă într-o zi:

— Marylo, tu de ce nu te bucuri că ai copii realizați? Uite la mine, băiatul meu stă cu mine și tot nu-i bine!

Nu știe cât doare lipsa lor. Nu știe cum e să vorbești cu pereții și să-ți răspunzi singură la întrebări.

Într-o seară friguroasă de februarie, primesc un plic din Germania. E o felicitare de ziua mea de la Radu. Scrisul lui e grăbit:

„La mulți ani, mamă! Sănătate multă! Cu drag, Radu.”

Atât. Fără „Te iubesc”, fără „Mi-e dor de tine”. Mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Mă simt inutilă, ca o haină veche uitată într-un dulap.

Îmi amintesc cum era când erau mici: Radu venea acasă plin de noroi și râdea că a câștigat la fotbal; Andreea îmi aducea flori culese din parc; Ilinca mă striga noaptea dacă visa urât. Atunci eram centrul universului lor.

Ce s-a schimbat? Am fost prea strictă? Prea protectoare? Sau pur și simplu așa e viața — copiii cresc și uită?

Într-o zi, primesc vizita unei cunoștințe vechi, doamna Stanciu:

— Maryla dragă, ai încercat să le spui ce simți?

— Le-am spus… dar nu mă ascultă nimeni. Toți sunt prea ocupați.

— Poate ar trebui să le scrii o scrisoare adevărată. Să le spui tot ce ai pe suflet.

M-am gândit mult la asta. Într-o noapte albă, am luat o foaie și am început să scriu:

„Dragii mei copii,
Nu vă judec pentru că v-ați făcut vieți departe de mine. Dar sufletul meu plânge după voi. Mi-e dor să vă aud râzând în casă, mi-e dor să vă țin în brațe. Nu vreau nimic altceva decât să știu că mai contez pentru voi…”

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o pe masă. Nu am avut curajul s-o trimit niciodată.

Timpul trece repede. Zilele se scurg una după alta la fel: cafeaua dimineața, puțină grădinărit dacă e soare, televizorul seara. Uneori mă gândesc că poate ar trebui să mă mut la Ilinca sau într-un azil — dar apoi mă răzgândesc. Casa asta e tot ce mi-a rămas din viața mea de mamă.

Într-o duminică dimineață primesc un apel video de la Radu. Pentru prima dată după mulți ani îi văd chipul pe ecran — are riduri la ochi și părul grizonat.

— Mamă… am visat azi-noapte că eram acasă la tine. Mi-e dor de copilărie…

Nu pot vorbi; lacrimile îmi curg pe obraji.

— Poate la vară venim toți acasă… dacă reușim…

Închid telefonul cu inima plină de speranță și teamă. Oare chiar vor veni? Sau va fi doar o altă promisiune uitată?

Merg în dormitor și privesc pe fereastră cum ninge peste grădina pustie. Mă întreb: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași durere? Oare copiii noștri își vor aminti vreodată cât îi iubim?

Poate că nu sunt singura care simte că a devenit inutilă pentru propriii copii… Dar oare chiar suntem atât de ușor de uitat?